Relația omului cu Dumnezeu are un caracter dinamic și e menită desăvârșirii sale spirituale și veșniciei. Ea poate fi însă perturbată de factori externi sau, dimpotrivă, provocată de situații de natură să o așeze pe un palier superior. În limbajul biblic, o asemenea circumstanță se numește ispită.

Precizări terminologice

Echivalentul grec al cuvântului ispită (pentru Septuaginta și Noul Testament) este peirasmós, în legătură cu verbul peirázo (în ebr. nasah) sau substantivul peíra, termeni care trimit la ideea de „încercare” („a pune la încercare”), „testare”, „probă”, „examinare”, „cercetare” sau „purificare”, dar și „tentație”, „incitare la rău”, „piedică” sau chiar „primejdie”. Totodată, termenii sunt asociați cu ideea de „experiență” (peíra) ce rezultă din confruntarea cu astfel de împrejurări. Ispita este, așadar, echivalentă unui examen, unei probe ce creează un disconfort dar și validează, în același timp, stăruința omului pe calea binelui.

Omul este ispitit

Din perspectivă biblică, ispita poate însemna și încercare sau probă în vederea verificării fidelității față de Dumnezeu, dar și incitare la săvârșirea răului și la abandonarea căii lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, se pune problema agentului ispitirii. Din capul locului trebuie precizat că Dumnezeu nu îl îndeamnă pe om la comiterea răului, nu îl tentează pe om în această direcție, El fiind expresia Binelui. Sf. Ap. Iacov este explicit în sensul acesta: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni” (Iac 1, 13). În direcția răului și spre îndepărtarea de Dumnezeu ispitește satana. În Noul Testament el este numit fără echivoc „ispititorul” (ho peirázon) (Mt 4, 3; 1 Tes 3, 5). Energiile ispitei, ca ademenire a răului, se găsesc chiar și în om, ca urmare a firii lui căzute, pentru că „fiecare este ispitit (peirázetai) când este tras şi momit de însăşi pofta sa (epithymía)” (Iac 1, 14).

În istoria devenirii omului, emblematic este episodul căderii originare prin caracterul lui arhetipal. Limbajul specific ispitei lipsește, dar întreaga scenă este un exemplul clasic al ispitirii omului. Șarpele, ca personificare a satanei („şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana” – Apoc 20, 2), îi ispitește pe Adam și pe Eva spre neascultare și spre a transgresa rânduiala lui Dumnezeu, proiectând umanitatea pe traiectoria păcatului și a morții. Ispita este, așadar, prin excelență prerogativa unui personaj demonic care va proceda în felul acesta cu omul până la sfârșitul istoriei.

Ispita (peirasmós) rămâne pericolul constant pentru căderea omului credincios. Cei necredincioși nu conștientizează pericolul ispitei, fiind mereu sub puterea satanei, însă cei preocupați de mântuire își simt condiția incomodă în lume, ca oameni supuși mereu tentațiilor; pe aceștia Epistola către Evrei (2, 18) îi descrie drept „cei ispitiți” (hoi peirazoménoi). Diavolul încearcă mereu cu disperare să-i acapareze și să-i piardă, Sf. Ap. Petru avertizând că el „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Pt 5, 8).

Calea binelui este inconfortabilă și mereu expusă pericolelor din partea puterilor răului, omul credincios angajat pe această cale având de suportat această presiune. Isus, fiul lui Sirah, ne previne prin cuvinte de mare înțelepciune: „Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită (peirasmón)” (Sir 2, 1). Pentru a ne proteja, cerem ajutorul lui Dumnezeu („și nu ne duce pe noi în ispită (peirasmón) – Mt 6, 13), însă cererea din rugăciunea Domnească, ambiguă pentru unii, exclude posibilitatea de a-L considera pe Dumnezeu ca protagonist al alunecării noastre spre rău, câtă vreme El „nu ispitește pe nimeni” (Iac 1, 13). Corect e să înțelegem cererea ca invocare a puterii Lui spre a ne păzi de a intra sub dominația ispitei, de a nu fi cuceriți de ea, peirasmós desemnând aici atacul diabolic. În aceeași idee, un alt cuvânt al Mântuitorului ne îndeamnă: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Mt 26, 41). În pofida disconfortului și a tulburării create de ispită, omul ancorat ferm în credință știe că este vegheat în aceste momente de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ceea ce adeverește și Sf. Ap. Pavel: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (1 Co 10, 13).

Și totuși această împrejurare – „căderea în felurite ispite” – are o conotație pozitivă, în viziunea apostolilor, putând fi chiar sursă de bucurie („Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite” – Iac 1, 2; „întru aceasta vă bucuraţi… încercaţi fiind de multe feluri de ispite” – 1 Pt 1, 6) sau de fericire („Fericit este bărbatul care rabdă ispita” – Iac 1, 12), confruntarea cu ele aducând un plus de experiență.

Ispita (peirasmós) înseamnă și încercare, caz în care ea poate veni și din partea lui Dumnezeu, în sensul unei verificări a ascultării și fidelității față de El. Ea este echivalentul unui examen, în înțelesul rugăciunii psalmistului: „Cercetează-mă, Doamne, şi mă cearcă (peírasón me)” (Ps 25, 2). Există câteva exemple celebre de acest fel: „Dumnezeu l-a încercat (epeírase) pe Avraam” (Fac 22, 1), părând să-Și pună sub semnul întrebării făgăduințele; Iov este tipul dreptului pus la încercare (în cazul lui prin provocarea satanei), dovedind încredințarea totală față de Dumnezeu; în general, pe cei drepți „Dumnezeu i-a pus la încercare (epeírasen) şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit” (Sol 3, 5-6); există și un aspect colectiv al încercării, cu referire la Israel, în privința căruia Domnul, vorbindu-i lui Moise, îl supune testării cu intenția „să-l încerc (peirásō) dacă va umbla sau nu după legea Mea” (Ieș 16, 4). În toate aceste împrejurări – necazuri și aparente abandonuri – se întrevede manifestarea pedagogiei divine față de om sau față de poporul ales.

Ispitele au loc acum, în acest veac al cercetării, dar și la sfârșitul lui, în „ceasul ispitei (hóras toū peirasmoū)”, menit „să încerce (peirásai) pe cei ce locuiesc pe pământ” (Apoc 3, 10). Ele au o semantică ambivalentă, altfel spus prin caracterul lor negativ pot veni de la diavol – ca ademenire spre păcat și acțiune distructivă –, sau, prin el, de la oameni corupți sau sisteme sociale nedrepte – ca sursă de suferință. Prin caracterul lor pozitiv însă, ispitele devin o probă a credinței și au un rol educativ. În acest sens, încercările, îngăduite de Dumnezeu, sunt o dovadă a iubirii Lui.

Omul Îl ispitește pe Dumnezeu

În momente de strâmtorare și de necredință, poporul Israel murmură și se plânge lui Moise, uitând de minunile petrecute la ieșirea din Egipt și de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În pustia Rafidim, din peninsula Sinai, apostrofându-l pe profet pentru lipsa apei, acesta răspunde: „De ce mă bănuiţi şi de ce ispitiţi pe Domnul (tí peirázete Kýrion)?” (Ieș 17, 2). Tot în pustie, cârtind împotriva lui Moise și a lui Aaron, israeliții primesc mustrarea lui Dumnezeu: „toţi bărbaţii câţi au văzut slava Mea şi minunile pe care le-am făcut în pământul Egiptului şi în pustie, şi M-au ispitit până acum de zeci de ori” (Num 14, 22). Exemplele de acest fel sunt numeroase, de unde porunca: „Să nu ispitiţi pe Domnul Dumnezeul vostru (ouk ekpeiráseis Kýrion), cum L-aţi ispitit la Masa” (Deut 6, 16). A ispiti pe Dumnezeu e o provocare la adresa Lui, o expresie a necredinței, un mod de a nu-I recunoaște puterea sau a I-o pune la îndoială, de a nu ține cont de voința Sa. O atitudine condamnabilă, incompatibilă cu purtarea omului înțelept. „Nu fi ca omul care ispiteşte pe Domnul” (Sir 18, 23) îndeamnă Isus, fiul lui Sirah, în vreme ce Solomon opinează că Domnul „Se lasă găsit celor care nu-L ispitesc şi Se arată celor care au credinţă în El” (Sol 1, 2). Luând aminte la istoria biblică, apostolii ne avertizează, la rândul nostru, să nu ispitim pe Domnul, „precum L-au ispitit unii dintre ei şi au pierit de şerpi” (1 Co 9, 10).

Iisus este ispitit

Însuși Mântuitorul Iisus Hristos a fost ispitit, ca om. A fost ispitit de diavol, a fost ispitit de oameni. În toate situațiile însă vedem o atitudine demnă și, totodată, smerită. Ispitele și pătimirile Sale sunt sursă de putere pentru creștini și țin de asumarea condiției umane, dar nu în starea ei păcătoasă. Prin urmare, deși este ispitit ca un om, în fragilitatea existenței omenești („ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat” – Evr 4, 15), El nu este supus, totuși, ispitelor grosiere ale oamenilor obișnuiți, expuși mereu viciilor. Diavolul caută să-L abată de la calea Sa, prin evitarea voii Tatălui, sau, dimpotrivă, Îl ademenește să Se impună prin puterea Sa.

După ce la Iordan este proclamată identitatea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu, Duhul Îl duce în pustie, iar după patruzeci de zile de postire satana Îl ispitește, încercând să-L distragă de la misiunea Sa mesianică și de la ascultarea față de Tatăl. Din cele trei ispitiri ale diavolului, Iisus iese biruitor, însă, cum precizează evanghelistul Luca, diavolul se îndepărtează de El „până la o vreme” (4, 13). Pe tot parcursul activității Sale publice, avea să fie ispitit prin oameni – fie farisei și saduchei, oponenții săi, dornici să-L prindă în capcană („Şi au ieşit fariseii şi se sfădeau cu El, cerând de la El semn din cer, ispitindu-L” – Mc 8, 11; „El însă, cunoscând făţărnicia lor, le-a zis: Pentru ce Mă ispitiţi (tí me peirázete)?” – Mc 12, 15), fie chiar cei apropiați, remarca lui Petru față de vestirea Patimilor („Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” – Mt 16, 22), înțeleasă de Mântuitorul ca o încercare de a-L abate de la ascultarea față de Dumnezeu, fiind respinsă de El ca o ispită și cu aceleași cuvinte adresate diavolului în pustia Quarantaniei („Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti” – Mt 16, 23). Apogeul ispitirii lui Iisus are loc în Ghetsimani și pe cruce, când El va simți toată furia diavolului dar și răutatea umană, în amplitudinea ei. În momentele Sale de ispită, Mântuitorul se consolează însă cu prezența ucenicilor Săi: „voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele (en toĩs peirasmoĩs mou)” (Lc 22, 28). Deducem din cele spuse că întreaga viață a Mântuitorului s-a aflat sub un asalt și a stat sub semnul încercărilor. Prin aceasta El se face pildă și motiv de speranță pentru toți oamenii, „căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit (peirastheís), poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Evr 2, 18).

Bibliografie:

Simon Légasse, „Tentation. I. Dans la Bible”, in Dictionnaire de spiritualité ascétique et mystique, tome XV, Beauchesne, Paris, 1991, col. 193-212.

Paul Lamarche, „Tentation. II. La tentation messianique dans le Nouveau Testament”, in Dictionnaire de spiritualité ascétique et mystique, tome XV, Beauchesne, Paris, 1991, col. 212-215.

Otto Seesemann, „† πείρα, † πειράω, † πειράζω, † πειρασμός, † ἀπείραστος, † ἐκπειράζω”, in Theological Dictionary of the New Testament, vol. VI, edited by Gerhard Kittel and Gerhard Friedrich, transl. and ed. Geoffrey W. Bromiley, B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1968, pp. 23-36.

Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, EIBMBOR, București, 1995.

Daniel L. Smith and Loren T. Stuckenbruck (eds.), Testing and Temptation in Second Temple Jewish and Early Christian Texts, Mohr Siebeck, Tübingen, 2020.

K.G. Kuhn, „πειρασμός – ἁμαρτία – σάρξ im Neuen Testament und die damit zusammenhängenden Vorstellungen”, în Zeitschrift für Theol. und Kirche, t. 49, 1952, pp. 200-222.

Raymond F. Collins, „Temptation of Jesus”, in David Noel Freedman (ed.), The Anchor Yale Bible Dictionary, Yale University Press, 1992.