Mersul omului prin istorie este împletit cu permanente provocări prin partea puterilor răului. Indiferent de statutul său social sau starea lui spirituală, omul ia act de manifestarea acestor puteri, iar confruntarea cu ele este incomodă, obositoare și, uneori, înfricoșătoare. Obișnuim să numim aceste situații ispite, încercări, necazuri sau greutăți – toate fiind o probă a libertății omului și a fidelității sau dragostei lui față de Dumnezeu dar și realități de natură să-l îmbogățească pe om prin experiența spirituală dobândită.
Ispitit a fost și Adam, ispitit a fost și Hristos, dar diferă felul cum au răspuns ispitei. Dacă din căderea primului moștenim o debilitate a firii umane, prin răspunsul Celui de-al doilea, în firea umană a fost așezați germenii biruinței împotriva răului. „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Lc 10, 19) Potrivit Fericitului Augustin, ispita caracterizează condiția umană și situația Bisericii în lume[1]. Prin urmare, fie în plan personal – în propria nevoință, fie în plan colectiv – prin erezii și schisme, prin persecuții și martiriu, sau, dimpotrivă, prin decăderi, creștinii sunt supuși unei lupte. E vorba de ispite ce au un caracter universal, cotidian și permanent, de care omul nu scapă decât prin moarte.
Există analogii observate de Părinți între parcursul de aici al Mântuitorului Hristos și condiția omului credincios pe pământ, judecând într-o anumită cheie de interpretare versetul: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (In 15, 20). Dacă după Botezul din Iordan, Duhul L-a mânat pe Hristos în pustie și acolo a fost ispitit de Satana, în mod asemănător, după Botez, omul este angajat într-o luptă deschisă cu Satana. Mai mult, în vechime unii creștini, în dorința după o viață spirituală superioară, aleg calea pustiei – până atunci locul demonilor – fiind supuși unor încercări inimaginabile. Antonie cel Mare și restul călugărilor se retrag în deșert și Îl imită astfel pe Hristos, mergând acolo nu cu scopul de a-l înfrunta pe diavol, ci pentru liniște, pentru a afla armonia interioară și unirea cu Dumnezeu, deziderate care vor trebui să treacă însă proba ispitelor[2].
Noțiunea de ispită (de proveniență slavă) este echivalentul cuvântului grecesc peirasmós, cu o dublă semnificație: pe de o parte încercare, probă, verificare sau testare, pe de alta tentație, sugestie, ademenire sau momeală (aici sinonim cu grecescul prosbolḗ). În literatura patristică, cele două înțelesuri sunt interșanjabile. Ne reține atenția însă o diferențiere operată de câțiva Părinți ai Bisericii între ispitele care conduc la plăcere, și cele care conduc la durere, unele primite de bună voie, altele fără voie. Sf. Vasile cel Mare precizează: „Suntem ispitiți în două chipuri: sau prin necazurile care încearcă inimile noastre, ca pe aur în cuptor, vădind, prin răbdarea în suferințe, tăria inimilor noastre” (pildă fiind marele Iov)… fie prin „ispitele care ne vin de pe urma unei vieți înfloritoare și pline de belșug” (luându-l ca exemplu pe bogatul nemilostiv din Lc 12, 16)[3], în ambele situații agentul ispitirii fiind diavolul, din îngăduința lui Dumnezeu, pentru verificarea noastră. Sf. Maxim Mărturisitorul, la rândul lui, întărește aserțiunea de mai sus: „Dar amândouă ispitele, pe cea de voie și pe cea fără de voie, le uneltește cu vicleșug cel rău: pe cea dintâi, semănându-și neghina și ațâțând sufletul prin plăcerile trupului, ca să-l înduplece să-și desfacă dorința de iubirea dumnezeiască; iar pe cea de-a doua o dorește și o cere cu viclenie, voind să strice firea prin durere, ca să silească sufletul doborât de dureri să pună în mișcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului”[4]. Tot potrivit Sfântului Maxim, unele ispite provoacă plăcere, unele întristare, iar altele durere[5].
Prin urmare, înțelegem ispita, în primul rând, ca o tentație spre plăcere venită sub forma unei sugestii din partea diavolului în stare să ne afecteze judecata. Evagrie Ponticul o definește succint: „Ispita călugărului este un gând care urcă prin partea pătimașă a sufletului și-i întunecă mintea”[6]. De la ispită la păcat, omul parcurge un proces elaborat (la Isihie Sinaitul în patru etape, la Ioan Damaschin în șapte) marcat de vină și responsabilitate, al cărui mecanism e descris în detaliu de Părinții filocalici[7]: „Întâi este momeala [atacul]; al doilea, însoţirea sau amestecarea gândurilor noastre cu ale dracilor vicleni; al treilea, consimţirea [învoirea] minţii de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos; al patrulea este fapta dinafară, sau păcatul”[8]. Aici ispita este echivalentă momelii sau atacului (prosbolḗ) și înseamnă un gând simplu ce poate conduce la păcat. În faza lui incipientă, acest gând e lipsit de vină pentru că nu depinde de noi, chiar dacă noi, prin propriile înclinații și deprinderi, favorizăm apariția lui. Paza minții și a simțurilor împiedică avalanșa acestui gen de ispite. Când însă gândului simplu îi sunt asociate imagini și apare un proces de însoțire, vorbim deja de vină și păcat. J.C. Larchet observă: „Dezvăluind mecanismul ispitei, Sfinții Părinți subliniază faptul că dacă nu stă în puterea noastră să ne ferim de momelile diavolilor, de noi depinde cu totul dacă primim sau le alungăm”[9].
Ispitele îmbietoare spre păcat sunt felurite, dar între ele trei sunt reprezentative – lăcomia pântecelui, iubirea de arginți și slava deșartă – pentru că prin „acestea trei [Satana] L-a ispitit și pe El în pustie”[10]. Din ele decurg toate celelalte, în toată varietatea lor. Nimeni nu e mai presus de ele. Pentru omul care se întoarce la Dumnezeu, felurimea ispitelor e pe măsura trecutului păcătos, obișnuițele rele fiind contracarate prin suportarea ispitelor aferente acestora[11]. Absența lor poate sugera sentimentul nepătimirii, însă nepătimirea (apátheia) nu înseamnă absența ispitei ci doar a coabitării cu ea[12]. E certitudinea Sfântului Isaac Sirul: „toţi suntem păcătoşi şi nimeni nu e deasupra ispitelor”[13]. De asemenea, cei subjugați de ispite nu trebuie condamnați. Smerenia și compasiunea asigură o protecție oricărui nevoitor, de unde justețea avertismentului formulat de Sfântul Simeon Noul Teolog: „dacă îl vezi tiranizat de pofte şi de gânduri greşite, să ai şi mai multă milă de el, ca nu cumva să fii şi tu ispitit”[14]. Dimpotrivă, semeția și părerea de sine atrag ispite, mai ales pe cele carnale[15].
Există și ispitele care vin peste noi fără voia noastră, sub forma unor încercări. Această idee este un leitmotiv în scrierile Părinților filocalici. Prin ele se verifică vigoarea duhovnicească a nevoitorilor. „Omul probat e om tare. El devine tare dacă rezistă ispitelor. Împărăţia cerurilor e a oamenilor tari, probaţi, care au ajuns de neclătinat de ispitele de plăcere şi de durere”[16]. Amploarea ispitelor e direct proporțională cu măsura duhovnicească a nevoitorului. „Când vrăjmaşul simte că sufletul nostru a ajuns la mari măsuri ale virtuţii, ne întâmpină cu ispite sălbatice şi înfricoşate”[17], o concluzie confirmată și de Sf. Marcu Ascetul: „Căci [vrăjmașul] nu vrea să stingă virtuţi mici prin ispite mari”[18]. Ispitele mari vin peste om și ca urmare a unei supraevaluări de sine[19]. Un avertisment de reținut vine din partea Sfântului Isaac Sirul: efortul ascetic depus pentru dobândirea virtuților va fi întâmpinat de o avalanșă a ispitelor, ceea ce impune o pregătire. „Când voieşti să pui început unei lucrări bune, pregăteşte-te pentru ispitele ce vor fi aduse asupra ta […] Iar dacă nu te pregăteşti de mai înainte spre întâmpinarea ispitelor, reţine-te de la lucrarea virtuţilor”[20]. Totodată, ispitele de acest gen au o dublă formă de manifestare: „Dracii sau ne ispitesc prin ei înşişi, sau înarmează împotriva noastră pe cei ce nu se tem de Domnul”[21].
Ce face omul în aceste situații limită? Părinții filocalici ne oferă mai multe soluții, izvorâte din experiența personală. În primul rând, nu alergăm în întâmpinarea lor, nu le căutăm. Apoi, conform acestora, cel ce vrea să biruiască ispitele o poate face cu rugăciune (însoțită de plâns) și răbdare[22], cu smerita cugetare[23] și osândirea de sine[24], cu statornicia și nepărăsirea mănăstirii[25], prin cântări și citiri[26], prin gândurile răsplătirii viitoare[27], prin purtarea sarcinilor unii altora[28] ș.a.m.d. Sunt atitudini care atenuează impactul acestor ispite și conferă nădejde nevoitorului în confruntarea cu ele.
Perioadele de furtună iscată de avalanșa lor alternează cu cele de mângâiere din partea lui Dumnezeu. În pofida intensității lor, intervalele manifestării lor sunt de scurtă durată: „Cele mai mari ispite sunt de obicei de o clipă și dacă în clipa aceea le evităm, falanga diavolilor trece și se duce, iar noi scăpăm”[29], dar însumate, ele ne ocupă întreaga viață. Iată mărturia unui avvă filocalic: „Am şaptezeci de ani, sau şi mai bine, şi cei mai mulţi i-am petrecut în ispite”[30].
Au vreun sens toate aceste experiențe? Fără îndoială, în ele de vădește providența lui Dumnezeu cu fiecare om. Pe de o parte „toată ispita e îngăduită de Dumnezeu ca o doctorie spre tămăduirea sufletului celui bolnav. Prin ea dăruieşte iertare de păcatele de mai înainte şi de cele de faţă şi o piedică pentru cele viitoare”[31], iar pe de alta, astfel încercat, omul „va dobândi înţelepciunea duhului”[32]. Ca argument de consolare, omul trebuie asigurat că nu este singur în aceste momente. „Iubirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor iradiază spre noi şi în noi, întărindu-ne”[33].
[1] Vezi De civitate Dei 22, 13 și Ennarr. in Ps. 60, 2-3, apud Guerric Couilleau, „Tentation. III. Les Péres et les moines”, in Dictionnaire de spiritualité ascétique et mystique, tome XV, Beauchesne, Paris, 1991, col. 216-236.
[2] Vezi Antoine Guillaumont, Originile vieții monahale, trad. Constantin Jinga, ed. Anastasia, București, 1998, pp. 107-109.
[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilia a VI-a, la cuvintele Evangheliei după «Strica-voi jitnițele mele și mai mari le voi zidi», în Sf. Vasile cel Mare, Scrieri. Partea I, trad. Pr. D. Fecioru, PSB 17, EIBMBOR, 1986, p. 399.
[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, în Filocalia, vol. II, trad. D. Stăniloae, ed. Harisma, București, 1993, p. 286.
[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste II, 44, în Filocalia, vol. II, ed. cit., p. 89.
[6] Evagrie Ponticul, Pract. 74, în Tratatul practic. Gnosticul, trad. Cristian Bădiliță, ed. Polirom, Iași, 1997, p. 104.
[7] O analiză a acestui mecanism vezi la Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și Mistica, EIBMBOR, București, 1992, pp. 84-87.
[8] Isihie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute II, 46, în Filocalia, vol. IV, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1948, pp 53-54.
[9] Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, ed. Sophia, București, 2001, p. 430.
[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic 10, în Filocalia, vol. II, ed. cit., p. 31.
[11] Sf. Pr. Dumitru Staniloae, n. 602, în Filocalia, vol. X, EIBMBOR, 1981, p. 498.
[12] Vezi Cătălin Pălimaru, Teologia experienţei în Corpusul macarian, ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2014, pp. 238-240.
[13] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință LV. Despre pocăință, în Filocalia, vol. X, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, 1981, p 277. Deși Cuv. Paisie Aghioritul spune: „Atunci când omul se unește cu Dumnezeu, nu mai are ispite” (Cuvinte duhovnicești, vol. III, Nevoință duhovnicească, trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, ed. Evanghelismos, București, 2003, p. 132), nu înțelegem că ispitele au dispărut ci că nevoitorul a dobândit imunitate față de ele., cu convingerea că omul trebuie „să aştepte ispita până la cea din urmă răsuflare” (Sf Antonie citat în Sf. Dorotei de Gaza, Felurite învățături VII. Despre învinovățirea de sine, în Filocalia, vol. IX, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, 1980, p. 556).
[14] Sf. Simeon Noul Teolog, Una sută capete de Dumnezeu cuvântătoare și făptuitoare (teologice și practice) 3, în Filocalia, vol. VI, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, 2011, p. 73.
[15] Vezi Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință XXIX. Despre căile care apropie de Dumnezeu, în Filocalia, vol. X, ed.cit., p. 160.
[16] Sf. Pr. Dumitru Stăniloae, n. 458, în Filocalia, vol. XI, trad. D. Staniloae, ed. Humanitas, București, 2009, p. 265.
[17] Cuv. Teognost, Despre făptuire, contemplație și preoție 66, în Filocalia, vol. 4, trad. D. Stăniloae, Sibiu, 1948, p. 271.
[18] Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte 88, în Filocalia, vol. I, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, p. 257.
[19] Sf. Siluan Athonitul, citat de Cuv. Sofronie, dă exemplul unui monah rus care se oferă pe sine etalon de viață duhovnicească, fapt de natură să atragă atacurile vrăjmașului (vezi Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. I, trad. Ierom. Rafail (Noica), ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 37-38)
[20] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință V. Despre depărtarea de lume, în Filocalia, vol. X, ed.cit., p. 44.
[21] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste II, 13, în Filocalia, vol. II, ed. cit., p. 81.
[22] Sf. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească 189, în Filocalia, vol. I, ed.cit., p. 246.
[23] Cuv. Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere 72, în Filocalia, vol. IV, ed.cit., p. 147.
[24] Sfinții Varsanufie si Ioan, Scrisori duhovnicești 260, în Filocalia, vol. XI, ed.cit., p. 268.
[25] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste I, 52, în Filocalia, vol. II, ed. cit., p. 68.
[26] Sf. Pr. Dumitru Stăniloae, n. 840a, în Filocalia, vol. VIII, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, București, 1979, p. 471.
[27] Cuv. Nil Ascetul, Cuvânt ascetic 50, în Filocalia, vol. I, ed.cit., p. 198.
[28] Sfinții Varsanufie si Ioan, Scrisori duhovnicești 104, în Filocalia, vol. XI, ed.cit., p. 124.
[29] Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. III, Nevoință duhovnicească, ed.cit., p. 132.
[30] Avva Filimon, Cuvânt foarte folositor, în Filocalia, vol. IV, ed.cit., p. 173.
[31] Cuv. Petru Damaschin, Despre porunca a doua și despre nașterea plânsului din temere, în Filocalia, vol. V, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, 1976, p. 55.
[32] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință V. Despre depărtarea de lume, în Filocalia, vol. X, ed.cit., p. 48.
[33] Sf. Pr. Dumitru Stăniloae, n. 698, în Filocalia, vol. XI, ed.cit., p. 402.
