O nouă lucrare tradusă din opera lui Serghei Bulgakov ajunge, iată, și la cititorul român: Jurnal duhovnicesc, apărută în colecția „Philosophia Christiana”, în traducerea lui Darie Drăgoi, cu un amplu cuvânt înainte semnat de Pr. lect. univ. dr. Florin Toader Tomoioagă și cu o postfață a lui Mihail Neamțu. Cartea are o miză aparte: este vorba despre însemnările intime ale unui teolog și preot pe care istoria Bisericii Ortodoxe din secolul XX îl așază, deopotrivă, printre marile sale minți și printre figurile ei cele mai disputate.
Serghei Bulgakov rămâne cunoscut mai ales prin sofiologia sa, teologia îndrăzneață a Înțelepciunii divine care i-a atras, în timpul vieții, condamnări și suspiciuni din partea unor contemporani precum Vladimir Lossky. Biografia sa e, însă, ea însăși o „parabolă”: fiu de preot, trece prin marxism, prin ani de ariditate spirituală și de rătăcire intelectuală, pentru ca la aproape 47 de ani să primească harul preoției și să devină, până la sfârșitul vieții, unul dintre stâlpii teologiei emigrației ruse de la Paris. Chiar el se recunoaște, în paginile jurnalului, drept fiul risipitor întors acasă, și tocmai această temă, reluată constant de-a lungul cărții, dă tonul întregii lecturi.
Jurnalul acoperă anii petrecuți la Praga (1924-1925), cu adăugiri ulterioare de la Paris, adică perioada de tranziție dintre exilul din Rusia și stabilirea sa definitivă în capitala Franței, ani pe care biografii îi trec adesea cu vederea, deși, așa cum arată studiul introductiv, ei au fost hotărâtori pentru formarea sa duhovnicească. Spre deosebire de tratatele sale teologice, dense și adesea greu accesibile, jurnalul ni-l arată pe Bulgakov din interior: la căpătâiul unui muribund, în fața unei icoane pe care i se pare că vede lacrimi, frământat de insomnii, copleșit de vestea prigoanelor din Uniunea Sovietică, sau pur și simplu privind o dimineață de primăvară și găsind în ea un motiv de rugăciune de mulțumire.
Ceea ce impresionează în paginile acestea este exact contrastul cu imaginea de teolog polemic, sistematic, adesea acuzat de speculație abstractă. Aici Bulgakov scrie ca un om care se luptă, zi de zi, cu propria inimă: cu lenea de a se ruga, cu întunecările sufletești care vin fără vestire, cu bucuria la fel de neanunțată care le urmează. Notează, la un moment dat, cum inima lui doarme, dar veghează totuși, pentru că în ea bate Mirele, o imagine care rezumă, poate mai bine decât orice comentariu, felul în care autorul trăia relația cu Hristos: o prezență care nu-l lasă în pace.
Structura jurnalului urmează, de fapt, marile teme pe care avea să le dezvolte curând în cărțile din așa-numita „trilogie mică”: Rugul aprins, Prietenul Mirelui, Scara lui Iacov. Găsim aici primele schițe ale gândirii sale despre Maica Domnului și despre Sfântul Ioan Botezătorul, meditații despre îngerul păzitor, dar și pagini memorabile despre călătorie ca simbol al pribegiei omului prin lume și ca anticipare a trecerii spre veșnicie. Alături de acestea, un fir tematic constant este măreția slujirii preoțești: pentru Bulgakov, preotul care se apropie de Sfintele Taine devine un nou Moise, învăluit de aceeași slavă pe care patriarhul a zărit-o pe muntele Horeb.
Un alt aspect care merită subliniat este viziunea sa despre creație: toată făptura, de la firul de iarbă la galaxiile îndepărtate, trăiește, scrie el, în „ambientul” harului lui Dumnezeu și cântă, fără să știe, aceeași laudă cosmică. Este aici sâmburele sofiologiei sale, redus însă la limbajul simplu, aproape naiv, al unei rugăciuni rostite cu voce tare, departe de aparatul conceptual al marilor sale tratate.
Nu în ultimul rând, jurnalul e valoros și pentru cititorul care vrea să înțeleagă, dincolo de controversă, un om care și-a purtat crucea cu discreție: ultimii ani de viață, marcați de un cancer la gât care i-a răpit vocea, l-au găsit slujind Liturghia zilnic, până la Rusaliile anului 1944, când a săvârșit ultima sa slujbă pământească, simbolic, chiar în ziua în care, cu douăzeci și șase de ani mai devreme, primise harul preoției.
Dincolo de miza sa strict teologică, Jurnalul duhovnicesc este, până la urmă, o carte despre felul în care un om învață să se roage, cu poticniri, cu perioade de uscăciune și cu bucurii neașteptate. Tocmai de aceea, cred că e o lectură recomandabilă nu doar specialiștilor în teologie sau în istoria teologiei ruse din exil, ci oricui caută, în paginile unui jurnal intim, mărturia sinceră a unei vieți trăite sub semnul căutării lui Dumnezeu.
Autor: Pr. Grigore Toma Someșan
