Praznicul Sfintelor Paști revarsă în sufletele noastre o pace cerească, le umple de bucurie adâncă, nepreţuită. Salutul creștinesc „Hristos a înviat!” ne înflorește pe buze zâmbetul mulţumirii, face în schimb să se cutremure cei necredincioși. Ca niciodată, suntem mândri că suntem creștini. Vreţi să pipăiți pulsul vieţii creștine a unui popor? Cercetaţi-l la Praznicul Învierii! Nu oficial, ci cu toată discreţia, pătrunzând în intimitatea sufletului lui. Manifestarea spontană, nefăţărită, a sufletului omenesc la această sărbătoare este și va fi  deziluzia furioasă a hulitorilor de Dumnnezeu. Când organizează ateismul comunist cele mai puternice ofensive împotriva creștinismului, dacă nu de Sfintele Paști? Când a suferit cele mai amarnice înfrângeri? Tot de Sfintele Paști.

Oricâte defăimări s-ar aduce Mântuitorului și Bisericii Lui, oricâte alte idealuri străine preconizate de El s-ar pune în vedere, oricâte distracţii s-ar îmbia, de Paști sufletul omenesc participă la drama ce s-a desfășurat pe Golgota și în grădina lui Iosif din Arimateea. El crede în realitatea ei, se hrănește cu nădejdile ce decurg din ea. Da, tot omul neînstăpânit de patima negării binelui în lume, a distrugerii, crede cu toată convingerea în Învierea Domnului. Mărturia femeilor venite cu miruri, după obiceiul timpului, în dimineaţa zilei întâi a săptămânii la mormântul lui Iisus, găsindu-l gol și fiind întâmpinate de un înger care le-a vestit minunea, este un argument neîndoios. Mărturiile Mariei Magdalena, căreia i se arată Hristos Cel înviat, a celor doi ucenici, Luca și Cleopa, care călătoresc pe drumul Emausului întovărășiţi de El, a celor unsprezece apostoli cărora li se arată și le vorbește de mai multe ori; în fine, a Sfântului Apostol Pavel care prin Hristos Cel Înviat se convertește la creștinism, sunt tot atâţia piloni pe care se sprijină adevărul credinţei noastre.

Sufletul omensc își apără cu toată puterea acest bun al credinţei. E mândru de proprietatea lui și vrăjmaș oricui încearcă să i-l smulgă. Îl ascunde în cele mai tainice adâncuri, pentru ca răpitorii să nu-i bănuiască existența; îl păstrează ca pe o comoară din care își hrănește viaţa lăuntrică, instinctiv simte că pierderea lui înseamnă moartea.

Într-adevăr, ce poate pune omul în locul acestei credinţe? Bunurile raţiunii? Sunt atât de dubioase și vremelnice! Viaţa călăuzită exclusiv de ea este plină de cotituri, îi lipsește busola călăuzitoare spre veșnicie. E plină de dezamăgiri, duce la acte de disperare. A pierde credinţa în Învierea Domnului, înseamnă cea mai mare nenorocire posibilă. A pierde părinți, frați, surori, soție și copii; a pierde avuție, onoruri, sănătate, viața chiar – e nimic pe lângă aceasta. Contestarea Învierii lui Hristos, este contestarea naturii Lui divine, contestarea jertfei Lui și a bunurilor mântuitoare care decurg din ea, contestarea caracterului supranatural al religiei întemeiate de El. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovedania noastră” (1 Cor. 15, 14), spune Apostolul Pavel.

Un creștinism cu un Hristos numai om la temeliile lui, nu este creștinism, ci o religie naturală ca oricare alta, produs omenesc, plină de scăderi, o religie care moare. Ea nu poate da omului mai mult decât e capabil geniul omenesc să dea. Unde este eternitatea adevărului propovăduit, unde este desăvârșirea etică, unde este răscumpărarea din păcat, unde este promisiunea fericirii viitoare? Totul se dărâmă, ca o construcţie frumoasă care a fascinat privirile, secole, milenii chiar, iar acum se împrăștie în ruine.

Nu este un suflet de un aspect mai hidos decât sufletul pustiit de valurile necredinţei în înviere. O rază de lumină nu-l însorește, un picur de nădejde nu-l înviorează.

Necredinţa în Dumnezeu compromite credinţa în Dumnezeu peste tot. Se poate spune: eu cred în Dumnezeu, dar nu în Hristos Dumnezeu? Nu. Prin cine cunoaștem pe Dumnezeu dacă nu prin Dumnezeu Fiul? El singur Îl cunoaște și ni-L descoperă nouă în toată măreţia Lui.

Învierea alungă întunericul neștiinţei și rătăcirilor, insuflă nădejdea în fericire. Hristos Cel înviat este chezășia caracterului divin, absolut și etern al învăţăturilor și promisiunilor Lui. Dumnezeul despre care ne-a vorbit El, este singurul, adevăratul Dumnezeu, creatorul și susţinătorul lumii: un Tată iubit care-Și trimite Fiul să ne mântuiască din păcat, să înveţe a-I cunoaște voinţa, să ne ofere ajutorul în lupta împotriva răului, să ne călăuzească pe drumul fericirii veșnice.

Hristos Cel Înviat este chezășia propriei noastre învieri. În El, toți câţi ne-am făcut vrednici de jertfa Lui, ne vedem la Ziua Învierii părtași bucuriei destinate celor drepţi.

Câtă fericire ne revarsă în suflet acest tablou al viitorului! Ce preţ mai au bunurile acestei lumi, alături de cele pe care sufletul le întrezărește? Ce suferinţe ne mai pot pricinui umilinţele, lipsurile și relele acestei vieţi, când ele sunt preţul bunurilor viitoare?

Când ochiul lăuntric este fixat asupra figurii strălucitoare a lui Hristos Cel înviat, noi înșine suntem morţi ochiului celui vechi, omului păcatului; trăim pentru cel nou, omul care este numai în trecere prin viaţa pământească.

Necredinţa în înviere inspiră o viaţă nedemnă de om, plină de fapte ale egoismului feroce; dimpotrivă credinţa în această supremă realitate [inspiră] o viaţă de iubire, de adâncă responsabilitate în faţa conștiinţei și a lui Dumnezeu.

L.G. Munteanu, „Credinţa în Învierea Domnului”, în Viaţa Ilustrată IV (1937), nr. 5, pp. 19-20.