Sfânta sărbătoare a Învierii Domnului a sosit. Măreţul imn al biruinţei creștinismului, din nou va izbucni din pieptul milioanelor de creștini. Pentru câteva momente, o lume întreagă se va opri din mersu-i obișnuit pentru a glorifi ca pe Cel răstignit. Să-I cântăm și noi, dar nu numai în puterea obișnuinţei, ci retrăind cu sufl etul în trecutul îndepărtat al creștinismului. Trecând prin aceleași emoţii prin care au trecut evlavioasele femei, care mergeau să ducă miresme la mormântul Învăţătorului lor iubit, când îngerul străjer le vesti învierea Lui; prin care au trecut Apostolii chinuiţi de îndoiala în divinitatea Lui, când Maria le aduse balsamul vindecător prin cuvintele: „Domnul a înviat”; prin care au trecut sute și mii de oameni, care Îl iubeau pe Cel care știuse să le pătrundă în sufl ete, să le aline durerile sufletești și trupești, să-i îmbărbăteze în lupta grea a vieţii.

Să-I cântăm din suflet, căci este expresia învingerii luminii propagate de Iisus asupra întunericului păgânătăţii, a sufletului asupra corpului, a vieţii asupra morţii. În El este cuprins marele mister al puterii creștine.

Hristos, abia prin zdrobirea cătușelor morţii Își încoronează, Își desăvârșește opera de mântuire a omenirii. Dovada ne-o dau Apostolii. Trăit-au alături de Mântuitorul trei ani de zile, auzit-au divina Lui învăţătură, văzut-au atâtea minuni care aveau ca scop întărirea credinţei lor în misiunea Lui și, cu toate acestea, stăteau slabi înaintea crucii Lui, înaintea mormântului. Se îndoiesc în puterea Lui, se simt înșelaţi în promisiunile Lui. Unde le este tăria credinţei care să-i mâne la cucerirea lumii, unde le sunt toate acele nestrămutate hotărâri de a înfrunta ura fariseilor alături de Hristos? Crucea le-a fost piatră de poticnire și, în scurtă vreme, dacă mormântul ar fi  rămas pentru totdeauna închis, ei s-ar fi  împrăștiat din nou.

Ce s-ar fi  ales de Biserica creștină? Ar fi murit deodată cu făuritorul ei. S-ar fi  adeverit cuvintele lui Gamaliel: „De vine de la oameni învăţătura creștină, de la sine se va nimici” (cf. FA 5, 38-39).

Dar nu, Hristos a înviat, act prin care a pecetluit învăţătura Sa, prin care a desăvârșit credinţa Apostolilor: „Mergeţi și învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt” (Mt. 28, 19).

Pe Învierea Lui se reazimă principalele trei virtuţi creștine: credinţa, nădejdea și iubirea, de care este intern legată viaţa creștină. Ce rost ar mai avea credinţa în adevărurile supranaturale, când nu ne-ar fi  putut dovedi că dincolo de mormânt se desfășoară o nouă viaţă; pentru ce ne-am impune povara crucii Lui, când prin moarte totul s-ar fini [sfârși]; pentru ce ne-am mai numi fiii lui Dumnezeu, când n-am putea benefi cia de moștenirea Lui. Numai nădejdea într-o viaţă viitoare mai fericită ne poate îndruma la credinţă, nădejde care să nu fi e întemeiată pe o simplă promisiune, ci pe adevăr. Înviind Hristos, ni se întărește nădejdea că și noi vom învia, că vom fi răsplătiţi pentru suferinţele noastre, că Tatăl din ceruri poartă grijă de noi. Ne considerăm ca niște călători prin această lume, iar mormântul este un loc de tranziţie spre o nouă viaţă.

Să cântăm deci, slăvitul imn al Învierii, pentru întărirea credinţei noastre, pentru scandalizarea urmașilor celor care au plătit pe străjeri să tacă și pentru slava Celui ce de bună voie a suferit moartea pentru noi.