Adevărul de credinţă privitor la învierea morţilor, propovăduit de Biserică, adevăr de primă importanţă în psihologia vieţii creștine, își întinde rădăcinile sale până la timpurile străvechi ale protopărinţilor neamului omenesc. Abia rostită sentinţa de condamnare asupra lui Adam – Dumnezeu – prin promisiunea mântuirii, caută să-l mângâie. Promisiunea divină cuprinde în sine adevărul învierii. Adam îi prinse sensul mai adânc, precum se vede din numele „Eva”, dat soţiei sale, care însemna mamă a celor vii și prin duhul său văzu în viitorul îndepărtat pe acea minunată mamă, al cărei Fiu va fi Învierea și Viața.

Sufletele urmașilor primului om, în parte, sunt tot mai depărtate de acest adevăr. Îl găsim reapărând din nou la partriarhii poporului evreu: Avraam, Isaac și Iacob. Ultimul dintre ei, îl exprimă cu puține clipe înaintea morții în cuvintele: „Mântuirea Ta o aștept, Doamne” (cf. Fac. 49, 18; Ps. 118, 166). În speranţa ei, bucuros se coboară în groapă. Îl găsim apoi la toţi profeţii. Câtă mângâiere cuprind cuvintele profetului Isaia adresate poporului credincios:

„O, voi, cei care dormiţi în morminte, treziţi-vă! Cântaţi un cântec de preamărire, voi care locuiţi în pământ, căci puterea Domnului va pătrunde în sânul pământului ca și căldura soarelui; ea va da din nou viaţă, cenușii voastre” (Is. 26, 19). Daniel nu se mărginește numai a prezice această generală înviere a celor din morţi, ci vorbește și despre ursita celor înviaţi: „Dar mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii spre nemurire, iar alţii spre ocară și rușine eternă” (Dan. 12, 2).

Or, ne putem gândi la ceva mai înălţător, decât vestita viziune a profetului Ezechil? „Aceasta spune Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre […] și vă voi reda suflarea voastră […], atunci veţi cunoaște că Eu sunt Dumnezeul vostru […] Care am deschis mormintele (Iez. 37, 12-13). Iov, numai în credinţa despre înviere găsește reazimul, care este atât de puternic, încât să-l sprijine în cele mai grele suferinţe (Iov 19, 25-26).

Totuși, abia în evanghelii ne apare acest adevăr în întreaga lui extensiune. Câtă osteneală Își dă Iisus pentru a ne da o convingere nestrămutată în El! Nu se mulţumește numai a-l propovădui cât mai des, ci îl face perceptibil prin câteva minuni prin care Își relevă puterea-I divină de a învia pe cei morţi. Întâi readuce la viaţă pe fiica lui Iair, apoi pe fiul văduvei din Nain, mort de câteva zile, mai târziu pe prietenul Său, Lazăr, care era deja înmormântat; în fine, pentru a sigila toate învăţăturile și probele reale date, lăsându-Se pe Sine Însuși omorât și înmormântat, învie a treia zi.

Dumnezeu a făcut mai mult. Pentru ca acest adevăr, care cuprinde în sine toată mângâierea Tatălui ceresc, să rămână treaz și viu în sufletele noastre a orânduit ca, însăși natura să fie oglindă fidelă a Lui. Schimbarea anotimpurilor, a zilelor cu nopţile, a plantelor și animalelor, totul ne vorbește despre măreaţa înviere. Iarna totul e mort, primăvara reînvie totul. Grăuntele de grâu e îngropat în pământ, ca și corpul neînsufleţit al omului în groapă: acolo începe a se descompune, însă numai pentru a reveni din nou la viaţă; și în locul unui grăunte, semănătorul la seceriș recoltează douăzeci – o sută de grăunţe. Ce este în ceea ce pierde cel drept prin moarte, dacă compară cu ceea ce-i dă învierea?

Evident deci, că Dumnezeu, dacă se poate spune astfel, ţine nespus de mult ca acest adevăr despre înviere să trăiască în suflete oamenilor, parte ca un eficace mijloc contra suferinţelor, parte ca un puternic îndemn spre virtute.

Liviu Galaction Munteanu, „Dogma învierii” în Renașterea VI (1928), nr. 17, pp. 3-4.