„Iar îngerul, vorbind femeilor, le-a zis: Nu vă temeţi voi, știu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici, că S-a sculat, precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut” (Matei 28, 56).

Credincioasele ucenice ale Mântuitorului, Duminică, a treia zi după înmormântarea Lui, dis de dimineaţă vin să-I aducă miresme. Vor astfel să împlinească un pios obicei al timpului, dar mai cu seamă să satisfacă impulsul intern de a veni și a plânge pe mormântul Lui. Scurta vreme cât L-au urmat, le-a câștigat complet sufletește. Nimeni nu le-a dat învăţături atât de sublime, nimeni nu le-a ocrotit, stimat și mângâiat, precum El. Maria Magdalena, în special, Lui are să-I mulţumească pentru toată fericirea vieţii ei. Când pentru prima dată L-a întâlnit, era o păcătoasă dispreţuită și huiduită de toţi. N-avea casă, n-avea familie, n-avea un suflet care să bată alături de al ei, care să plângă de tristeţea ei și să se veselească de bucuria ei. Își vindea trupul pentru o bucată de pâine oricărui necunoscut.

El, cunoscând abisul moral în care se prăvălise, n-a alungat-o, n-a dispreţuit-o, ci i-a întins o mână de salvare. Atitudinea Lui a mântuit-o. A reintrodus-o în societatea omenească, în mijlocul familiei – și ce-i mai mult – a îndrumat-o pe drumul fericirii veșnice. Cum putea să-i răsplătească altfel, decât printr-o iubire caldă și sfântă și printr-o credinţă neclintită? Mai mult decât celelalte ucenice, suferea pentru sfârșitul atât de neașteptat al Învăţătorului.

În faţa mormântului le așteaptă o surpriză care le înspăimântă. Piatra de pe mormânt dată la o parte, mormântul gol, iar giulgiurile cu care a fost învelit Iisus erau împăturate deoparte.

Unde este Învăţătorul la înmormântarea Căruia au asistat; cine I-a luat corpul; cu ce interes; unde l-a ascuns? Iată, tot atâtea întrebări care le frământau minţile. Oricât se străduiau, răspunsul întârzâia. Problema era prea grea ca s-o poată dezlega mintea omenească. Căci cine a mai încercat vreodată să despoaie mormântul vreunui crucificat?

Cerul, prin trimișii săi, doi îngeri, explică femeilor de ce mormântul e gol. S-a golit nu prin voia omenească, ci prin voia divină. Cel neîncăput nu putea fi  cuprins de cei patru pereţi înguști ai unui mormânt. Viaţa, izvorul și dătătorul vieţii nu putea să rămână în puterea morţii. Cu un cuvânt, Dumnezeu nu putea să rămână în mormânt, ci a înviat după cum a promis.

A înviat, dând lumii suprema dovadă a dumnezeirii Sale și garanţia realizării tuturor promisiunilor Sale.

Piatra de pe mormânt dată deoparte înseamnă arcul de triumf prin care Iisus intră în lume biruitor. Pe ea este imprimată pe vecie biruinţa Lui.

O primă sentinţă vestește tuturor biruinţa Lui asupra păcatului. „Aici a înviat Hristos Cel răstignit pentru păcatele omenirii”. Se poate cineva îndoi de acest adevăr? Însuși scopul venirii lui Hristos în lume este de a birui păcatul și stăpânirea lui, de a dezrobi pe om de sclavia iadului și de a-l face dar lui Dumnezeu. Reușește în această luptă, după ce golește paharul suferinţelor până la fund. Pe cruce îi dă lovitura de graţie. Prin sângele crucii ajunge la biruinţa învierii.

O a doua ne anunţă biruinţa asupra morţii: „moarte unde ţi-e boldul tău?”; prin păcat intră moartea în lume, moartea în ambele ei forme, trupească și sufl etească. Omul în starea originară de nevinovăţie are viaţă veșnică, are viaţă sufletească prin natura sufletului, viaţă trupească prin dăruire supranaturală. Prin întinarea sufletului, pe ambele le pierde. Trupul, după o anumită durată de timp, prin suferinţe moare, se descompune, iar sufletul sub povara păcatului, moare și el vieţii celei veșnice la Dumnezeu, viind [trăind] doar iadului și chinurilor lui, ceea ce înseamnă cea mai îngrozitoare moarte.

Or, Mântuitorul, înviind, dovedește că a călcat puterea morţii, indirect că a învins păcatul, cauza care a adus moartea în lume. Dar dacă păcatul și moartea sunt învinse, nu mai puţin iscoditorul păcatului, diavolul și împărăţia lui.

Triumfător, Fiul lui Dumnezeu, de pe lemnul crucii, coboară prin răceala mormântului în lumea întunericului, în sălașul diavolului. Acolo îi anunţă sfârșitul domniei lui și-l încătușează în lanţurile blestemului divin. Drepţii sunt dezrobiţi. Revenind în lume cu corpul transfi gurat al învierii, și celor vii le anunţă dezrobirea din păcat. Puterea satanei de acum e încătușată, omul este independent de a urma viaţa sclaviei sau a intra în lumea libertăţii. De acum nu mai este lipsit de putere, la discreţia diavolului. În lume a luat fi inţă împărăţia lui Hristos. Tot cel ce voiește a-i fi ei cetăţean, e primit cu bucurie sub ocrotirea lui Hristos. Această ocrotire îi garantează biruinţa asupra tuturor zvârcolirilor iadului și fericirea veșnică. Au doară este pentru om vreun scut mai sigur decât puterea Celui ce a învins păcatul, moartea, iadul și pe diavol? Este vreo regalitate superioară celei a lui Hristos în lume?

Venit-au femeile la mormântul lui Iisus cu credinţa că-L vor găsi închis cu piatra sigilată și l-au găsit gol. Piatra morţii s-a făcut ușa vieţii prin care Stăpânul vieţii a revenit în lume, încununat de aureola triumfului. El a schimbat poarta morţii în poarta vieţii.

Au venit să plângă și s-au înveselit. Bucuria vieţii ieșise biruitoare din mormânt, le-a umplut sufletele amorţite, trezindu-le la o nouă viaţă, la viaţa în Hristos și cu Hristos.

Au venit ca niște mădulare stinghere ale unei lumi vechi și se întorc ca pârgă a lumii celei noi.

Nu se aseamănă sufletul multora dintre noi cu un mormânt lipsit de viaţă, lipsit de nădejde, plin de pustiirea păcatului? De ce am uitat că moartea a fost învinsă de Mântuitorul? De ce nu am ţinut cont de adevărul că, înviind, pentru noi a înviat ca să ne dăruiască viaţă. De câte ori nu bate la poarta sufl etului nostru, cerând să intre? Un simplu gest al voinţei noastre de îndreptare, și precum mormântul s-a deschis pentru a da libertate vieţii, astfel și sufletul nostru s-ar deschide pentru a primi viaţa. Voinţa de a fi  vii pogoară în suflet viaţa în Hristos, ceea ce însemnează pentru noi pace și fericire.

O singură dorinţă să avem în lume și anume: pacea și fericirea femeilor mironosiţe la vestea învierii Domnului să pătrundă și în mormântul sufl etelor noastre, trezindu-l la viaţa cea nouă, viaţa în Hristos.

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Îngerul vestește femeilor venite la mormânt cu miresme, învierea Domnului”, în Renașterea XIV (1936), nr. 16, pp. 2-3.