Minunea Învierii din morţi este coroana activităţii pământești a Mântuitorului. Lipsa ei s-ar fi resimţit adânc în organismul creștinismului. Vestea cea bună a mântuirii ar fi  amuţit deodată cu închiderea mormântului din Ierusalim. Hristos, în cel mai bun caz, ar fi fost privit drept unul din mulţii întemeietori de religii; iar creștinismul despoiat de calitatea de a fi  singura religie adevărată în care se realizează aspiraţiile omenirii după mântuire.

În faţa lui Hristos Cel înviat, moare păgânismul antic, cu mulţimea de zeităţi. Cu el se războiește îngâmfatul împărat Iulian, sinteza dușmăniei dintre păgânism și creștinism. De el se poticnește iudaismul formalist și distrugător de sufl ete. Nimic nu-L poate opri de a pătrunde în sufl ete, de a trezi nădejdi, de a da puteri nebănuite de rezistenţă în faţa oricăror schingiuiri inimaginabile.

Pe Hristos, Cel ce a călcat puterile morţii, Îl vestesc Apostolii tuturor popoarelor. El i-a regrupat într-un mănunchi de misionari neînfricaţi și abili în mânuirea argumentelor convingătoare.

Sfintele Scripturi vor rămâne o permanentă dovadă a acestui adevăr. Astfel, Apostolul Petru adresându-se iudeilor, spune: „Pe Acesta [Hristos] dat vouă, după sfatul rânduit și a lui Dumnezeu știinţă de mai înainte, voi L-aţi luat și, prigonindu-L, prin mâinile celor fărădelege L-aţi omorât. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fi e ţinut de moarte” (FA 2, 23-24). Adresându-se același apostol păgânului Corneliu, ca ultim argument pe care-l aduce, sunt cuvintele: „Și noi suntem martori pentru toate câte a făcut și în ţara iudeilor și în Ierusalim. El, pe care L-au omorât, spânzurându-L pe lemn. Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi și I-a dat ca să se arate nu la tot norodul, ci nouă, martorilor mai dinainte rânduiţi de Dumnezeu, care am mâncat și am băut cu El, după învierea din morţi” (Fap. Ap. 10, 39-41).

Apostolul Ioan în evanghelia sa [scrisă într-o vreme când primele învăţături greșite vor să destrame tânăra biserică], după ce vorbește despre martorii oculari ai Învierii iubitului său Învăţător, între care și el figurează, accentuează că apostolii, chiar prin Cel înviat au fost convinși de realitatea învierii, și numai prin El au înţeles cele prezise despre Înviere și necesitatea ei (Ev. Ioan c. 21).

Apostolul Matei, activând între iudei, în evanghelia sa privește Învierea din alt punct de vedere. Arată că preoţii și fariseii, conducătorii oficiali ai poporului, după ce au reușit prin minciuni crucifi carea Lui Iisus, după înviere pun în circulaţie zvonul că ucenicii Lui I-au furat corpul din groapă. Noua minciună nu prinde, căci mormântul era păzit chiar de oamenii lor de încredere.

Dintre apostoli însă, cu mai multă tărie își clădește activitatea misionară între păgâni pe acest eveniment Apostolul Pavel. Pentru el, Învierea nu este numai temeiul predicii creștine, ci însuși temeiul credinţei creștine. „Și dacă Hristos n-a înviat, deșartă este predica noastră, deșartă este și credinţa voastră” (1 Cor. 15, 14). Credinţa noastră în Hristos deci, este în funcţie de nădejdea mântuirii prin El. Învierea este o chezășie a realizării nădejdii noastre. Înviind Hristos, suntem siguri că și noi, prin credinţă în El, înviem spre o lume a păcii cu Dumnezeu.

Mărturia lui Pavel, deși în ordine cronologică nu este prima, se bucură de o importanţă deosebită. Mai clasic este formulată în epistola primă, adresată corintenilor. „V-am dat întâi de toate, să știţi ceea ce am primit și eu, că Hristos a murit pentru păcatele noastre”, potrivit Scripturilor. Și că s-a îngropat și a înviat a treia zi, potrivit Scripturilor. Și S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. În urmă, S-a arătat la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până azi, iar câţiva au adormit. De aceea, S-a arătat lui Iacob, iar apoi tuturor apostolilor, iar la urma tuturor, ca născutului fără de vreme, mi S-a arătat și mie. Deci, fie că eu, fie că ei, noi așa propovăduim și voi așa aţi crezut (1 Cor. 4, 3-8; 15, 11).

Critica contemporană, cu binecunoscutele-i metode, neagă în bună parte autenticitatea evangheliilor, astfel că mărturiile apostolilor Matei și Ioan prea puţin sunt luate în considerare. În schimb, cu atât mai preţioase sunt cele ale lui Petru și Pavel cuprinse în Faptele Apostolilor; Epistola întâi către Corinteni și  Epistola către Galateni. Istoricitatea acestor declaraţii se impune cu atâta putere încât nu poate fi  contestată nici chiar de critica negativă. Ele se reduc în timp până la deceniul al patrulea din primul secol creștin, până la epoca în care Hristos Cel Înviat începe a Se vesti și păgânilor și epoca în care se convertește Pavel la creștinism. Nu sunt proprii numai acestor doi principi ai apostolilor, ci întregii Biserici străvechi. Sunt o formulă de credinţă a creștinismului primar. Împotrivă-le, nu poate sta nicio obiecţiune critică, câtă vreme însăși convertirea lui Pavel își găsește o explicaţie în mărturisirea lui că a văzut pe Mântuitorul Înviat.

Adevărul Învierii Domnului stă ca o stâncă de granit în drumul celor geloși pe puterea de viaţă a creștinismului. Precum apostolii și creștinii vremurilor trecute, au activat și vieţuit prin el, astfel și nouă ne revine datoria de a-i ridica de obstacol tuturor încercărilor de a ne rupe din organismul Bisericii lui Hristos, pentru a ne îndruma spre ţinte necunoscute. Dacă nu credem în minunea Învierii, nu suntem demni de Hristos.

Prof. G. L. Munteanu, „Învierea Domnului și Apostolii”, în Renașterea XII (1934), nr. 14-15, pp. 2-3.