Apostolul Pavel nici n-a cunoscut personal, nici n-a urmat lui Iisus în cursul activităţii Sale pământești. A fost chemat la apostolat ca ultimul ales, la câţiva ani după întemeierea comunităţii creștine din Ierusalim de Hristos Cel Înviat, primind mandatul de a propovădui evanghelia în mijlocul lumii păgâne. După cum singur mărturisește, n-a fost nici ucenicul vreunui apostol. E instruit în cunoașterea Evangheliei Mântuitorului pe cale supranaturală, prin viziuni. De aceea, formal, predica sa se distinge de a celorlalţi. El nu cunoștea atâtea date la care ceilalţi apostoli au fost martori oculari. Evanghelia sa se învârte în jurul a două momente fundamentale din viaţa pământească a Mântuitorului: moartea pe cruce și învierea. În schimb, nimeni n-a aprofundat aceste momente precum o face el, trăgând toate concluziile posibile. Acestui fapt are a se mulţumi succesul avut la încreștinarea lumii păgâne.
Pentru Apostolul neamurilor, în jurul Jertfei izbăvitoare de pe Golgota care se desăvârșește în înviere, se învârte întreagă istoria lumii. Prin Cruce și Înviere, întunericul în care se zbate lumea sclăvită păcatului, se schimbă în lumină, din moarte este chemată la viaţă, din osândă la iertare și dumnezeiască înviere: „Așa că precum păcatul a stăpânit în moarte, tot așa să stăpânească darul prin dreptate, spre viaţă veșnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 5, 21).
Ce avem să vedem și ce concluzii avem să tragem pentru noi din Jertfa pe cruce a Domnului, prima piatră de temelie a Evangheliei pauline? La temeiul crucii stă nemărginita iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni. Atât de mult ne-a iubit Hristos, deși vrednici de iubire nu eram, încât pe Sine jertfă bineplăcută lui Dumnezeu S-a dat, ispășind toate păcatele lumii, reîncopciind fireasca legătură dintre Hristos și creatură, zdrobită prin neascultarea lui Adam. Din iubire, Hristos Și-a asumat răspunderea mântuirii neamului omenesc urmând drumul celor mai profunde umilinţe care culminează în jertfă. Dumnezeu fiind, nu S-a rușinat să îmbrace stricata natură omenească, fără păcat fiind, să ia povara tuturor păcatelor omenești; să trăiască între oameni, umilindu-Se mai mult decât cea mai de jos făptură pământească; de la oameni suferind ocări, acuze, schingiuiri și condamnarea la cea mai rușinoasă moarte, moartea pe cruce. „Care Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu; ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfăţișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8). Actul morţii lui Hristos pe cruce de bună voie este cea mai înaltă expresie a iubirii dumnezeiești faţă de omenire, care nu poate fi egalată decât de iubirea lui Dumnezeu din care a izvorât creaţia lumii și înzestrarea omului cu atâtea daruri fericitoare. Dumnezeu Fiul este demn de Dumnezeu Tatăl.
De ce a fost necesară jertfa izbăvitoare pentru mântuirea noastră? Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, nu putea găsi un mijloc mai potrivit, mai puţin dureros și umilitor decât acesta? Cine dintre oameni poate pătrunde adâncul cugetării divine, cine poate pune în discuţie posibilităţile ispășirii păcatelor omenești, cine poate stabili măsura jignirii aduse lui Dumnezeu prin păcatele omenești? Nimeni, decât Dumnezeu.
Luminat de Dumnezeu, Pavel Apostolul, fără a pătrunde în adâncul acestei taine, ne spune: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem, pentru că scris este: blestemat este oricine, care e spânzurat pe lemnul crucii” (Gal. 3, 13). Dumnezeu a ridicat înaintea lumii crucea, pentru ca în sângele Fiului Său, Hristos, să dobândim toţi câţi credem în El, ispășirea. A dat pe Fiul Său morţii și stricăciunii pentru a ispăși păcatul, pentru a-i zdrobi puterea lui de stăpânire, pentru a satisface dreptatea. Jertfa era o necesitate pretinsă de dragostea faţă de lume, pretinsă de dreptatea divină. Au doară putut-a vreun om prin orice jertfă să ispășească vina lui Adam faţă de Părintele ceresc? Putut-a râvna omenirii întregi până la Hristos să zdrobească stăpânirea diavolului și a păcatului în lume? Nu. Toţi câţi s-au născut din femeie până la Mântuiorul au murit împovăraţi de vina neascultării și răzvrătirii înaintea lui Dumnezeu. Chiar cei mai buni fii ai oamenilor au murit neputincioși, nădăjduind în învierea ce le-o va aduce Hristos izbăvitorul. Jertfa lui Hristos este un dar dumnezeiesc, un dar al iubirii, ca nimeni să nu se laude cu puterile lui.
Roadele jertfei sunt necuprinse: „Astfel dar, după cum printr-o singură greșeală a venit osânda pentru toţi oamenii, tot așa printr-o singură îndreptare a venit pentru toţi oamenii îndreptarea care dă viaţă” (Rom. 5, 18); „Așa că precum păcatul a stăpânit în moarte, tot astfel să stăpânească darul prin dreptate, spre viaţă veșnică prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 5, 21). Așadar, darul crucii este izbăvire de sub stăpânirea legii păcatului, activă în toţi oamenii și instituirea stăpânirii legii celei noi, a legii lui Dumnezeu. Omul devine o făptură nouă, o făptură renăscută, capabilă de o viaţă nouă, de o viaţă de pace cu Dumnezeu și cu sine însuși. Se restabilește în om armonia iniţială dintre trup și suflet. Și cum poate omul beneficia de aceste roade? Crezând în Hristos și în jertfa Lui ispășitoare, murind păcatului, deodată cu el. „Rămânea-vom oare, în păcat, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Au nu știţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte prin botez, așa încât după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot așa și noi să umblăm în înnoirea vieţii” (Rom. 6, 1-4).
Jertfa lui Hristos nu ne mântuiește împotriva voinței noastre de mântuire, nici în afară de colaborarea noastră. Darul ei atât de important devine nefructuos prin nepăsarea sau acţiunea noastră contrară. Continuând a sluji păcatului ne-am făcut nevrednici de viaţa cea nouă.
În acest caz, osânda ce ne așteaptă e uriașă. Ne-am făcut vinovaţi nu numai de păcat, ci am dispreţuit jertfa lui Hristos, am dispreţuit iubirea lui Dumnezeu.
Și cum au primit oamenii cuvântul crucii? Pentru Pavel, crucea este înţelepciune dumnezeiască. Nici nu poate propovădui altcumva pe Hristos, decât ca răstignit. Înţelepciune este și pentru ascultătorii săi iudei sau păgâni dornici de mântuire.
Unii însă, nu-l înţeleg. Nu-l înţeleg fiindcă nu vor să priceapă că drumurile lui Dumnezeu sunt altele decât cele ale oamenilor. Iudeii cer de la Mesia semne din cer, când tot ceea ce face El este semn ceresc. Păgânii vor învăţătură a înţelepciunii omenești, când învăţătura Lui este dumnezeiască. Și unii și alţii stau în faţa lui Dumnezeu și nu vor să-L primească fiindcă nu-i identic cu chipul pe care l-au făurit ei despre El. Pentru atitudinea lor își au răsplata; pentru că jertfa este zadarnică.
Pentru adevăratul creștin cuvântul crucii e adevărată înţelepciune: „Pentru că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor și slăbiciunea lui Dumnezeu mai puternică decât tăria lor” (1 Cor. 1, 25)
Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Jertfa Mântuitorului în predica Apostolului Pavel”, în Renașterea XXV (1947), nr. 14-15, pp. 2-3.
