De ani de zile, la sărbătorile Sfintelor Paști urmăresc cu atenţie articolele consacrate Învierii Domnului. Aceasta, nu pentru a gusta din dulceţile lingvistice ale expunerii sau pentru a descoperi vreun adevăr nou, ci din convingerea că în ele se reoglindește, cantitativ și calitativ, credinţa autorilor în suprema minune a Mântuitorului.
Mai mult chiar, întrucât sunt semnate de oameni care în bună parte nu aparţin breslei ziariștilor, ci reprezintă cele mai diverse ramuri de activitate culturală, ne îmbie un important element în fixarea diagnosticului asupra potenţialului de credinţă propriu păturii noastre culte întrun moment dat.
Căci este un adevăr sigur că după atitudinea ce o are cineva faţă de minunea Învierii lui Hristos își orientează și el purtarea faţă de persoana și doctrina Lui, faţă de creștinism peste tot. A vedea în Înviere o minune, un eveniment istoric, real, supranatural, înseamnă a considera pe Mântuitorul drept Fiul lui Dumnezeu, care ne descoperă voinţa cerului și pune temelii unei religii supranaturale. Dimpotrivă, a vedea în acest eveniment un fapt natural, căruia fanatismul religios i-a dat amploare sau un simbol, ori chiar un simplu mit – înseamnă că Se coboară Hristos în rândul oamenilor muritori, învăţătura Lui la o doctrină omenească, cu părţile ei bune și rele, cu posibilităţi de dezvoltare, iar creștinismul la o religie naturală, produs omenesc, necuprinzând adevărul divin, neobligând cu necesitate pe om.
„Dacă n-a înviat Hristos, zadarnică e predica noastră, zadarnică și credinţa voastră” (1 Cor. 15, 14) – spune Apostolul Pavel. Minunea învierii este socotită de Sf. Pavel, cel mai iscusit și mai activ apostol al Mântuitorului, însuși temeiul credinţei creștine. Pe acest temei este clădită însăși convertirea lui. Hristos Cel înviat îl cheamă la apostolat. Pe acest temei își zidește întreaga sa predică între păgâni. Este supremul argument prin care cere de la aceștia credinţă în natura dumnezeiască a lui Hristos, în sfânta Lui misiune de a ne mântui de sub stăpânirea păcatului. Aceeași importanţă o reprezintă și pentru noi.
Ori poate își închipuie cineva că un simplu articol din ziar nu este un criteriu de a califica credinţele religioase ale autorului? Presupunând sinceritatea celor ce scriu, n-am putea trage toate concluziile logice?
Ei bine, pe urma acestei investigaţii am ajuns la constatarea că neluând în seamă articolele oamenilor de specialitate și ale câtorva excepţii, majoritatea dovedesc o simţitoare abatere de la adevărul de credinţă al creștinismului. Puţini sunt pe care i-am catalogat în categoria excepţiei, care vorbesc direct despre învierea Domnului ca despre o supremă minune, ca despre cel mai puternic argument al dumnezeirii Lui.
Cei mai mulţi au în vedere sărbătoarea creștină a Sfi ntelor Paști. Pe cât se poate, trec cu vederea evenimentul prin care și pentru care își are rosturile ei această sărbătoare. Și chiar dacă amintesc de Învierea Domnului, atunci nu ca despre un fapt real, istoric, care ne obligă la credinţă și la consecinţele care se desprind din ea, ci ca despre o reminiscenţă din trecutul de fanatism religios al creștinătăţii. Aduc, în schimb, nesfârșite osanale sărbătorii care simbolizează triumful moralei creștine asupra păgânismului sau a sărbătorii ca simbol al primăverii, care cheamă la o nouă viaţă natura înconjurătoare.
Fără îndoială, constatarea nu-i deloc încurajatoare. Dar de unde acest duh al îndoielii, această sfi dare a unui adevăr atât de evident și de fundamental? Din proprie convingere e greu de presupus. Convingerea pretinde examinarea atentă, meticuloasă, a poziţiilor adverse. Din acest studiu, poziţia creștină e destul de puternică pentru a triumfa.
Atunci, nu rămâne decât o singură cale. Sunt influenţele străine, care în viaţa noastră sufletească au făcut mai mult rău decât bine. Dornici a ne pune pe linia progresului apusean, după ce veacuri de zbucium am fost stânjeniţi în evoluţia noastră culturală proprie, am primit tot ce ni s-a dat, încercând a asimila. Astfel, am ajuns ca raţionalismul ateu din Franţa și Germania secolului XIX să rodească și la noi îndoiala și necredinţa. Intelectualul nostru nu se întreabă de ce se îndoiește de Înviere, când părinţii lui au crezut din tot adâncul sufl etului lor. Își spune: cum ar crede, când în Apus atâţia oameni de știinţă de mult nu mai cred? Ar fi o lipsă de pietate faţă de atotputernica știinţă. Ar introduce în templul acesteia o idee profanatoare. Dacă un Voltaire, Renan, Strauss, Paulus, Lotze au spus că Hristos n-a înviat, pentru el este un lucru sfânt. Teama de a nu i se contesta dreptul de a se numi om de știinţă îl face să-și însușească orice neghiobie cugetată și propovăduită în Apus.
Da, raţionalismul apusean, forţat de apărarea propriilor lui poziţii, a frapat pe mulţi intelectuali ai noștri cu teoriile care vor să explice minunea Învierii ca pe un fenomen natural. El a iniţiat și lansat în numele știinţei și teoriile înșelăciunii, morţii aparente, viziunii și miturilor. Pentru el, apostolii, ucenicii, femeile mironosiţe, Iosif și Nicodim sunt marii „vinovaţi” cari, fie din slăbiciune faţă de Iisus, fie din interese personale, au indus lumea în eroare. Aceștia au schimonosit adevărul, făcând lumea să trăiască într-o minciună de două milenii.
În faţa acestor combinaţii necesare pentru justificarea spiritului de negaţie a tot ceea ce este supranatural, argumentele logice și istorice n-au nicio putere documentară. Zadarnică a fost strădania de a le arăta că din teama apostolilor care părăsesc, se leapădă de Învăţătorul lor când e dus la judecată, în două zile nu se mai poate naște curajul de a-L fura din mormânt, luptând cu păzitorii mormântului sigilat; că din dezamăgirea ce le-a umplut sufletele în urma tragicului Lui sfârșit, psihologic n-a putut rezulta convingerea în învierea Lui, fără intervenirea unui fapt extraordinar. Zadarnic argumentul că moartea aparentă este o presupunere potrivnică a tot ceea ce a putut stabili medicina vremurilor noastre, șase ore cu mâinile și picioarele străpunse de cuie, coasta împunsă de suliţă, poziţia trupului atârnat pe cruce, e mult prea mult și pentru cel mai viguros organism ca să-și dea sfârșitul și chiar dacă am presupune imposibilul, un om în agonie, retrezit la viaţă se poate arăta apostolilor, ucenicilor, numai la câteva zile cu un trup transfigurat. Cum poţi convinge de realitatea prezenţei Lui pe un sceptic cum este Toma? Zadarnică dovada psihologică, după care nici viziunea subiectivă a apostolilor, nici cea obiectivă prin anumite apariţii luminoase ale Celui răstignit, n-au putut crea convingerea capabilă a duce până la jertfă pe apostoli, între care pe un Pavel, om de cultură superioară.
Zadarnice amănuntele istorice din Sfintele Evanghelii, care explică totul atât de natural, atât de convingător, încât nicio obiecţie nu li se poate aduce. Raţionalismul trebuie să-și susţină teza sa absurdă. Dar, găsesc nelogică infl uenţa lui asupra oamenilor noștri de cultură. Ei n-au nici cel puţin justifi carea că reprezentanţii acestui raţionalism ateu sunt exponenţii știinţei, deci personalitatea lor ca oameni de știinţă îi obligă la o asemenea părere; pentru că adevăraţii oameni de știinţă sunt și buni creștini. Îi consider îndoit de vinovaţi când se mai fac și apologeţii de ocazie ai unor probleme nestudiate, care nu-i preocupă, infi ltrând în mulţime virusul îndoielii și necredinţei. Pentru aceștia, un sfat prietenesc și creștinesc: mai bine să nu scrie, decât să scrie așa. Căci vai de acela prin care intră sminteala în mulţime!
G. Munteanu, „Literatura pascală”, în Viaţa Ilustrată V (1938), nr. 4, pp. 6-7.