Împlinindu-se patruzeci de zile de la Nașterea Mântuitorului, Fecioara Maria împreună cu Iosif vin din Vifleem în Ierusalim, aducând pe Nou-născutul să-L închine templului. Propriu-zis, cu această ocazie împlinesc două porunci ale Legii: răscumpărarea pruncului ca prim născut prin achitarea sumei de un siclu de argint (aproximativ treisprezece lei aur) și aducerea jertfei de curăţire după naștere, compusă din doi porumbei sau două turturele, pentru oamenii săraci.

Deși aceste legi n-aveau nicio putere asupra Fecioarei Maria și asupra Pruncului, câtă vreme nașterea ei supranaturală nu o necurăţise, iar Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu nu trebuia răscumpărat templului, El singur fiind Domn al lăcașului de închinăciune, se supun totuși lor, voind a da încă de la început un măreţ exemplu de modestie și ascultare.

Cu această ocazie se petrecu ceva neobișnuit. Trăia, adică, în Ierusalim un bărbat numit Simeon. Contemporanii îl considerau sfânt. Era drept și temător de Dumnezeu. Ajunsese la adânci bătrâneţi, așteptând venirea Mântuitorului promis de Dumnezeu. Mânat de o putere lăuntrică, inexplicabilă, vine la templu tocmai în ziua închinării lui Iisus. Printr-o viziune internă descoperă în copilul plăpând pe Mesia. Plin de bucurie, cu faţa transfigurată, Îl ia în braţe și în auzul tuturor rostește următoarele cuvinte: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor noroadelor, lumină spre luminarea neamurilor și spre slava poporului Tău, Israel” (Luca 2, 29-32).

Cuvintele bătrânului Simeon sunt o cântare de preamărire a dumnezeirii, sunt o sărbătorească anunţare a marilor bunuri pe care Hristos vine să le reverse pe pământul cotropit de răutatea păcatului, sunt o rază de lumină în întunericul așteptării sufletului omenesc setos după fericirea pierdută. Ele nu sunt ale lui, ci o mult așteptată vestire a cerului. S-au realizat în amănunte. Într-adevăr, Hristos ne-a adus pacea, lumina, mântuirea și preamărirea. Iubirea Lui unește păgânismul cu iudaismul în creștinism, împacă omenirea cu Dumnezeu, tuturor le vestește pacea. Aduce lumina vieţii veșnice în lume prin supranaturalele adevăruri revelate, prin El cunoaștem pe Tatăl și nestrămutata Lui voinţă; cine urmează Lui nu umblă în întuneric. Realizează mântuirea lumii prin Patimile și Jertfa Sa pe cruce, plătește prin suferinţe-I preţul răscumpărării din păcat. Este slava noastră a tuturor, câţi prin credinţa și nădejdea în El ne-am încadrat în Israelul spiritual.

Fecioara Maria și Iosif rămân adânc impresionaţi de cuvintele necunoscutului. În parte le înţeleg, sunt verigă în lanţul evenimentelor sfinte, în curs de desfășurare. Le păstrează în suflete. Sunt fericiţi că Dumnezeu i-a învrednicit de atâta distincţie. Niște simpli muritori să joace cel mai important rol în marea dramă a izbăvirii lumii din păcat.

Dar pentru cei evlavioși, chiar și cele mai pure bucurii pe acest pământ nu sunt de lungă durată, pe neșteptate durerea înlocuiește bucuria. Și Simeon începe a vorbi, adresându-se de acum Fecioarei Maria: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca semn de tăgadă; iar prin sufletul tău va trece sabie, ca să se dea pe faţă gândurile multor inimi” (Luca 2, 34-35).

Nu mai puţin revelatoare de realităţi ce decurg cu necesitate din venirea Fiului lui Dumnezeu în lume sunt și aceste ultime cuvinte ale bătrânului. Ele vizează pe Fecioara Maria, vizează pe poporul iudeu, ne vizează pe noi toţi. Au același izvor: adevărul absolut.

Așadar, Acest copil este atât de scump, Acest Dumnezeu Om, venit în lume să mântuiască pe toţi oamenii, nu-i va mântui pe mulţi – multora le va fi  piatră de poticneală – mulţi, prin El se vor prăbuși în stricăciune. Ce trist mister al providenţei divine! Apostolul Pavel constată că profeţia s-a împlinit în timpul său. Aceeași constatare e valabilă pentru toate timpurile de atunci încoace, nu mai puţin pentru zilele noastre.

Iudeii n-au voit să-L primească pe Mesia. Au refuzat lumina și mântuirea oferită. Astfel, toată milostivirea cerului cu atâta belșug revărsată asupră-le, se întoarce împotriva lor. Mijloacele oferite lor spre sfinţenie îi fac mai păcătoși decât pe păgâni, mai demni de pedeapsă. Hristos le este piatră de poticneală. Legiutori și farisei și o întreagă gloată adâncită în rele, pe El nu-L pot înţelege, fiind bun. Minunile, binefacerile, virtuţile Lui aparţin unei lumi străine înţelegerii lor, o lume, care, nefiind a lor, o condamnă. La timpul lor, ei sunt condamnaţi.

Alături de iudaismul care a răstignit pe Dumnezeu, este iudaismul urâtor de Hristos și de Biserica Lui, este, în ultimă analiză, o întreagă lume aparţinând tuturor popoarelor din toate timpurile, care își fac din păcat un crez, din ura și subminarea Bisericii și a principiilor ei, un ideal. Materialiști și raţionaliști, atei de-o respingătoare factură sufletească înregimentaţi în atâtea grupări politice și sociale ale vremii, înmulţesc numărul celor căzuţi din graţia divină.

Pentru ce Hristos nu mântuiește pe toţi la câţi le oferă mântuirea? Pentru ce nu reușește să ridice toate sufletele la acea stare de desăvârșire, de fericire, la care le cheamă? Fiindcă din partea multora întâmpină opoziţie. El pe toţi ne caută, bate la ușa sufletului nostru cerând intrare. Cine însă nu voiește să-L primească, nu este forţat. Cine nu înţelege minunile și învăţăturile Lui, e surd și la glasul chemării Lui. Iar dacă se prăbușește sub povara răului, singur e vinovat. Pe Hristos n-a voit să-L înţeleagă, n-a voit să-L primească. Desconsiderarea Lui i-a adus osândă veșnică. Orice îndârjită opoziţie făcută acţiunii mântuitoare a lui Dumnezeu Fiul este un junghi ce se înfinge în inima Fecioarei Maria. Martiriul ei, anunţat cu trei decenii înainte, începe deodată cu începutul activităţii lui Iisus.

Pe măsură ce opoziţia iudaismului conducător ia forme tot mai hotărâte, inima ei sângerează. Se revarsă complet la picioarele crucii. Suferinţa înjosirii lui Hristos în răstignirea pe cruce, între oameni nu mai este adânc simţită, decât o simte ea, Fecioara Maria, privind la Cel ce moare, în batjocura unor suflete înnegrite de răutate. Junghiul urii omenești se învârte crud în rana inimii ei de mamă.

Așa s-au împlinit și se vor împlini încă, până la sfârșitul veacurilor, cuvintele lui Simeon.

Ferice de muritorul care înţelege a desprinde din ele învăţămintele ce-l întăresc în creștineasca vieţuire!