În singurătatea căminului şi uneori şi cea a inimilor noastre, avem răgazul de a medita. E un privilegiu pe care adesea, condiţiile normale de viaţă ni-l răpesc. Până de curând, eram cu toţii prinşi într-un angrenaj social care ne răpea adesea şi fărâma de existenţă contemplativă de care eram capabili. Acum, avem timp din belşug să dezvoltăm această latură. Bine-ar fi să profităm de el.
De aceea, am decis să vă pun la suflet câteva gânduri în legătură cu perioada liturgică pe care o traversăm. Despre cea laică, mulţi dintre dumneavoastră sunteţi mai bine informaţi decât sunt eu. Nu, nu-mi doresc previziuni şi analize! Îl las pe Domnul să prevadă El, cum ştie mai bine!
Ca şi creştini, noi suntem chemaţi să dezvoltăm iubirea aproapelui şi s-o aducem la paroxism: la iubirea vrăjmaşilor. Întrebarea este: cum putem face acest lucru, date fiind vremurile pe care le trăim? Fizic suntem parcă împiedicaţi în aceste zile să o facem. Iubirea presupune interacţiune. Empatică şi fizică. Presupune să-l îmbrăţişezi pe cel de lângă tine, să-i oferi o călduroasă strângere de mână, un umăr pe care să plângă, să-i întăreşti spusele cu un zâmbet, sau cu o lacrimă uneori. E însoţită de semne vizibile şi de cele mai multe ori, reclamă o prezenţă reală şi nemijlocită.
Şi totuşi, istoria creştinătăţii ne pune în faţă oameni care, fără să facă aceasta, au reuşit să atingă cote aparte ale iubirii lumii. Bunăoară, Sfânta Maria Egipteanca. Am sărbătorit-o la începutul lunii aprilie şi o sărbătorim şi în duminica a cincea din Post. Începând cu un moment al vieţii (declanşat de o promisiune făcută lui Dumnezeu), ea a trăit vreme de mai bine de patru decenii într-o formă de izolare. Una mai generoasă decât a noastră, e drept căci avea drept spaţiu de promenadă tot deşertul în care vieţuia, însă mai expusă la pericole decât statul sub un acoperiş confortabil, între patru sau mai mulţi pereţi, pe o canapea sau în faţa unui televizor. A fost înfometată, mereu la cheremul fiarelor sălbatice şi a trebuit să cunoască superlativul singurătăţii. În astfel de condiţii, omul se sălbăticeşte. Îşi pierde abilităţile sociale şi dezvoltă alte calităţi, care, într-un chip Robinsonian, îi permit supravieţuirea. În închisorile comuniste, din pricina tăcerii impuse ca formă de represiune, unii oameni au uitat chiar cum să vorbească. Şi totuşi, Maria Egipteanca nu s-a dezumanizat. Dimpotrivă, a descoperit aşi în mânecă. N-a uitat să vorbească, a mâncat mai puţin şi totuşi nu s-a îmbolnăvit şi nu a murit şi a dezvoltat o latură aparte a comunicării, transformându-i pe leii care o vor îngropa în muşterii ai conversaţiei cotidiene.
Ba mai mult, a experimentat iubirea aproapelui. Fără wi-fi, skype, whatsapp sau alte aplicaţii, a comunicat aşadar. Empatic şi probabil şi verbal, cu animalele din pustie. De ce? Pentru că iubirea este o virtute. Ca orice exponent al acestei tagme, este o stare a sufletului. Or lucrurile sufleteşti nu se pierd aşa uşor. Se pot estompa pentru o vreme, dar tot acolo rămân. Ceea ce a înţeles însă anahoreta a fost că, departe fiind de cei dragi, ai toate condiţiile să îi iubeşti. Te gândeşti la ei, la lucrurile frumoase care vă leagă, desigur. Cele rele se estompează cu vremea. E în firescul lucrurilor. Ajungi să-i idealizezi şi să-ţi lipsească prezenţa lor. Până şi lucrurile care, atunci te enervau la culme, acum par extraordinare. Aşa a făcut şi ea. A cultivat iubirea de ceilalţi, trimiţând înspre ei gândurile bune.
A ştiut să valorifice însă şi un alt aspect esenţial. A pus iubirea pentru ei în legătură cu Hristos. Satelitul. El a fost cel care a făcut ca ceilalţi să se poată împărtăşi de ea. Apoi a descoperit-o unei lumi întregi, să-i fie pildă. După aproape un mileniu şi jumătate de când singurătatea i-a fost curmată pentru că Domnul a vrut-o în preajma lui, acest accent al nevoinţei ei e poate cel mai actual. Cu atât mai mult în vremurile pe care le trăim, dar nu doar acum. De multe ori, în viaţa de zi cu zi, oamenii cred că trăiesc unii pentru alţii. Cel îndrăgostit vede lumea cuprinsă în chipul sau ochii luminoşi ai iubitei, mama în ochii copilului, şi aşa mai departe. Totul se rezumă la acest simplu sentiment. Dumnezeu nu-şi mai găseşte locul aici. Chiar dacă ar vrea să o facă, e o prezenţă indezirabilă. Tristă şi agloatarxică abordare! El ar fi cel care ar pecetlui iubirea lor şi ar permanentiza-o. Ar feri-o de intemperiile sorţii şi ar da nădejdea nesfârşirii ei. Acest lucru l-a înţeles Sfânta Maria Egipteanca. Nu ştiu cât timp din cei patruzeci şi şapte de ani de izolare i-au trebuit să o facă. Noi nu dispunem de timpul ei. Şi totuşi, am putea să medităm atent la acele multiple dimensiuni ale iubirii aproapelui. La modul în care distanţa ne poate face să-l preţuim mai mult şi Dumnezeu ne poate ajuta să ne dinamizăm iubirea.
Închideţi ochii, gândiţi-vă la chipul cuiva drag, aflat departe şi încercaţi să-l vedeţi ca pe un dar al lui Dumnezeu. Nu-i aşa că distanţa se estompează? Dar dorul? Sursum cordiae!
Calde îmbrăţişări de pe meleaguri încarantinate!

Cu preţuire în Hristos Domnul,
Ierom. Maxim Morariu

sursa: rasunetul.ro

foto: pixabay.com