Între atuurile Ortodoxiei rusești trebuie socotită și prodigioasa ei activitate misionară, desfășurată în afara granițelor ei teritoriale și canonice. Vecinătatea cu atâtea popoare, culturi și religii, total diferite de etosul rusesc, a obligat Biserica Ortodoxă Rusă să dezvolte un program misionar, derulat începând de la nivelul școlilor teologice, grație căruia Evanghelia și credința ortodoxă au fost vestite în cuprinsul extremului Orient. Așa au ajuns să cunoască dreapta credință chinezii, coreenii, popoarele băștinașe din îndepărtata Siberie, din insulele Aleutine, din Alaska sau chiar America.

În Japonia, Ortodoxia ajunge tot pe filieră rusă, prin apostolatul Sfântului Nicolae Kasatkin, considerat luminătorul Japoniei. Biserica Ortodoxă din Japonia este astăzi autonomă, dar sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Moscovei. Sf. Nicolae, din botez Ivan, s-a născut în 1836 la Berezovsky, în provincia Smolensk, într-o familie numeroasă și săracă; părinții săi erau evlavioși – tatăl său slujea ca diacon – și au insuflat copilului Ivan credința pravoslavnică. La cinci ani rămâne orfan de mamă. În ciuda situației familiale grele, tânărul Ivan urmează școala teologică din Belsky și Seminarul Teologic din Smolensk. În 1857 se înscrie la Academia Teologică din Sankt Petersburg, instituție universitară tributară unei viziuni scolastice, dar preocupată totuși de predarea unor cunoștințe temeinice tinerilor și de răspândirea credinței ortodoxe în ținuturi cât mai îndepărtate. Ivan Kasatkin manifesta deja înclinații către acest tip de slujire, simținduse chemat spre misiune. Tocmai în acel timp consulul rus din Japonia solicitase Sfântului Sinod trimiterea unui preot pe lângă Ambasada rusă din Hakodate, care să fie călăuză duhovnicească rușilor din regatul nipon, dar și exemplu de viață spirituală pentru japonezi și străini. Cererea consulului rus este înaintată Academiei din Sankt Petersburg, propunere la care Ivan Kasatkin aderă cu toată ființa lui. În scurt timp va fi călugărit, cu numele de Nicolae, și hirotonit, pe 29 iunie 1860 ca diacon, iar a doua zi preot.

La scurt timp după hirotonie va pleca spre Japonia, având de traversat întinsa Siberie. Pe drum se va întâlni cu un alt mare misionar al Bisericii ruse, Sf. Inochentie Veniaminov, Arhiepiscop de Kamceatka, Insulele Kurile și Aleutine, ulterior mitropolit de Moscova. Om cu o mare experiență misionară, Sf. Inochentie e cunoscut ca apostol al Siberiei, dar și al Americii. De la acesta, ieromonahul Nicolae primește câteva sfaturi esențiale privind „strategia” predicării Evangheliei printre străini. După un parcurs de 10 luni prin întinsul teritoriu al Rusiei orientale, tânărul călugăr ajunge la Hakodate, în Japonia, la 2 iulie 1861, într-un mediu total nefamiliar și chiar ostil creștinismului, privit ca religie a celor necivilizați, vicioși și chiar infractori. Prin lege era interzisă propovăduirea Evangheliei.

Străin de limba, obiceiurile și religia japonezilor, ieromonahul Nicolae se afla, realmente, în fața unei mari provocări. Primise însă de la Sf. Inochentie un sfat fundamental: reușita unui apostolat se datorează, în mare măsură, adaptării perfecte la specificul local. Un misionar trebuie să cunoască foarte bine limba, cultura și istoria acelui popor, pentru a comunica direct cu oamenii, fără interpret, pentru a sluji în limba lor și, mai ales, pentru a traduce Sfânta Scriptură. Cu alte cuvinte, succesul unei misiuni e dat de implementarea principiilor inculturației.

O lungă perioadă de timp, ieromonahul Nicolae învață limba și se familiarizează cu specificul acestui popor. După opt ani, vorbea mai bine și cunoștea mai multe din istoria acestei țări decât majoritatea oamenilor simpli. Acestea au creat premisele apropierii lui de inima japonezilor, pentru a pune acolo, grație predicării lui înflăcărate dar mai ales unei vieți exemplare, cuvântul Evangheliei. Primul convertit a fost un preot ș intoist, botezat mai târziu cu numele Pavel (Sawabe), acesta devenind mai târziu și primul preot ortodox japonez. În 1868, congregația lui număra deja 20 de persoane. Spre sfârșitul anului 1869, face o călătorie la Sankt Petersburg pentru a raporta rezultatele activității sale, prilej cu care se înființează, prin decizia Sinodului, o misiune eclesiastică rusă pentruținutul nipon. Tot acum e hirotesit arhimandrit și i se alătură, ca ajutor, ieromonahul Anatolie. La întoarcerea în Japonia, îl lasă pe acesta în locul lui la Hakodate, iar el se mută la Tokyo.

A urmat o perioadă de persecuții, cu urmări asupra misiunii ortodoxe, în mod deosebit pentru cei proaspăt botezați. Dar, în 1873, după 12 ani de muncă asiduă și încercări, misiunea eclesiastică rusă este recunoscută oficial de statul nipon. Numărul credincioșilor cre ș te vertiginos, ajungând în scurt timp la câteva mii, grupați în centrele misionare de la Tokyo, Hakodate, Nagasaki și Kyoto. Arhimandritul Nicolae zidește pentru japonezii ortodocși biserici, întemeiază mai multe școli, una dintre ele transformată mai târziu în Seminar (1878), și înființează o publicație bisericească. În biserici se slujea în limba locală de către preoți japonezi, hirotoniți încă din 1874 de episcopul Pavel de Kamceatka. În 1880, prin decizia Sinodului, arhim. Nicolae e ridicat la rangul de episcop al Bisericii din Japonia. La Tokyo va înălța o impunătoare catedrală, numită printre localnici Nikolai-do (casa lui Nicolae). Traduce în japoneză cărțile liturgice ortodoxe și compune un „dicționar teologic ortodox”.

Un moment de cumpănă în activitatea sa misionară îl constituie anul 1905, când cele două țări cărora le aparținea (fie prin naștere, fie prin adopție) intră în război. Se poartă însă cu demnitate și cu pogorământ față de neajunsurile istoriei. Va fi apreciat de ambele părți, fiind ridicat în scurt timp la rangul de arhiepiscop. În 1911, noua Biserică a Japoniei număra deja peste 33.000 de credincioși, cu un arhiepiscop în fruntea ei, cu 35 de preoți, 6 diaconi și alți slujitori laici. Clerul acestei Biserici este astăzi, în totalitate, indigen – inclusiv arhiereii – dar ea încă orbitează liturgic, canonic și cultural în jurul ortodoxiei rusești. Arhiepiscopul Nicolae a murit la 3 februarie 1912 și e înmormântat la Tokyo. La 10 aprilie 1970, Patriarhia Moscovei, sub păstorirea Preafericitului Alexei I, l-a canonizat.

Reținem din activitatea lui curajul apostolatului – într-un mediu ostil și total străin paradigmei culturale europene –, munca tenace, dăruirea totală față de adevărul lui Hristos și dragostea față de noii convertiți. Mai reținem, totodată, caracterul universal al Evangheliei, dar și faptul că toți oamenii, indiferent de rasă sau neam – în virtutea originii lor monogeniste și a zidirii după același Chip – pot fi vii în Hristos, că „ortodoxia e firea omului”, cum nimerit afirma un mare avă contemporan.

Pr. Cătălin Pălimaru – În revista Renașterea, nr. 2, feb./2012, p. 5. 260