Crucea poate avea o mulţime de forme. Cea mai simplă și totodată cea mai veche este crucea în formă de „T” mare tipărit. Găsim acest semn la popoarele orientale încă cu mult înainte de Hristos. Astfel, în vechiul alfabet fenician el forma litera „Th au”, care a trecut în alfabetul egiptean și pe monedele vechi evreiești. De la acest Th au au împurmutat grecii și latinii forma lui T.
Ne apare însă nu numai ca un semn scripturistic la popoarele antice, ci și ca un semn cu care înfierau animalele sau ca instrument de execuţie pentru tâlhari. Fenicienii și cartaginezii de obicei, executau pe făcătorii de rele pe cruce de lemn în forma lui T. De la ei au luat-o apoi romanii și grecii cu același scop. De aceea, au crezut unii dintre Sfinții Părinţi și scriitori vechi bisericești că și Mântuitorul a fost răsignit pe o asemenea cruce. Biserica creștină însă a rămas unanimă în convingerea că crucea răstignirii Domnului a fost crucea întretăiată, numită de latini „crux immissa”.
Până la Mântuitorul, deși o întâlnim ca semn scripturistic, pentru faptul că se folosește și ca instrument de execuţie a făcătorilor de rele, este un simbol al morţii dezonorante. Mântuitorul, prin moartea Sa dătătoare de viaţă, sfinţește lemnul crucii. Abia în creștinism crucea primește o importanţă deosebită. Apostolul Pavel spune în Epistola sa către Galateni 6, 14: „Iar mie să nu-mi fi e a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume”. Iar Ioan Hrisostom în omiliile sale proslăvește zicând: „Crucea este trofeu contra demonilor, sabie contra păcatului, sabie prin care Hristos a străpuns șarpele. Crucea este voinţa Tatălui, slava Unuia Născut, bucuria Duhului, podoaba îngerilor, siguranţa Bisericii, lauda lui Pavel, zidul sfi nţilor, lumina întregii lumi”. De la Hristos și prin El crucea este simbolul creștinătăţii.
Dacă azi, anumite grupări protestante au scos semnul crucii din practicile liturgice pe motivul că e o moștenire a păgânătăţii, săvârșesc o eroare, căci Mântuitorul prin Sângele Său l-a spălat de orice întinăciune simbolică a lumii vechi, l-a sfinţit și ni l-a dat nouă, celor ce credem în el, ca simbol al jertfei Lui ispășitoare.
Încă din vremea apostolică, creștinătatea pășește pe drumul biruinţei sub steagul și cu armele pe care le simbolizează crucea. De atunci încoace fi ecare act cultic, public sau privat, începe cu semnul crucii. Mai mult, începutul oricărei lucrări la care creștinul invoca ajutorul lui Dumnezeu este însoţit de semnul crucii. Unii Sf. Părinţi, ca Rufin și Ciprian, foarte bucuros văd în semnul Th au al lui Ezechil, în Th au al fenicienilor și al egiptenilor, un prototip al crucii lui Hristos.
Cu crucea creștină semnificată în creaţie și în întreaga natură, ca o profeţie permanentă și vie despre Hristos, se năzuiesc a dovedi cu fel și fel de argumente apologeţii primelor veacuri creștine în cuvântările lor, misticii evului mediu și simboliștii moderni în scrierile lor.
Cele patru regiuni ale cerului: pasărea care zboară, peștele care înoată, omul care se roagă cu mâinile întinse, mielul pascal, ţăranul care ară, mersul omului, pentru Minucius Felix și Iustin Martirul sunt tipuri ale crucii lui Hristos.
Crucile imprimate pe unele cărămizi din termele lui Diocleţian, crucea cu patru braţe, găsite în casa lui Pausa din ruinele orașului Pompei, precum și alte descoperiri asemănătoare, ofereau argumente pentru credinţa creștină primară că prin întreg păgânismul se menţine o proorocie despre cruce. Noi însă nu trebuie să mergem atât de departe spre a căuta argumente pentru slava crucii. Ne este de ajuns practica de totdeauna a creștinătăţii. Din acea practică crucea apare ca o prescurtare a numelui Mântuitorului, un semn făcut cu degetele în măsură să coboare ajutorul divin asupra oricărei lucrări întreprinse de creștin. De aceea, nu-i de mirare că din catacombe a ieșit la lumină, împodobind lăcașurile de închinăciune, casele, hainele, armele, drapelele, ocupând un loc de frunte și de cinste în toate artele creștine.
Unde a pătruns creștinismul și-a împlântat steagul biruitor al crucii pe toate drumurile, la toate răspântiile, în sate și orașe deopotrivă. Pe creștin îl însoţește de la naștere până la moarte. Mama creștină, după naștere, face semnul crucii peste trupușorul fraged al copilului, ca Hristos să-l aibă în sfânta Sa pază; la mormânt veghează crucea înfiptă în pământ, călăuzind parcă și în cealaltă lume cărările celui trecut din viaţa pământească spre tărâmurile cerești.
În secolul IV, Biserica a stabilit o zi de praznic pentru venerarea acestui semn al creștinătăţii. Este ziua de 14 septembrie când, după mărturia Tradiţiei, crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul a fost dezgropată și înălţată la locul de cinste în biserică. E firesc să ne întrebăm: de ce lemnul crucii, lemnul de batjocură al lumii păgâne prin care Hristos S-a ridicat la o cinste mai mare decât proorocii, decât sfi nţii, decât îngerii chiar; la o cinste mai mare decât toate locurile pe care le-a călcat Mântuitorul, decât toate obiectele pe care le-a atins El? Ce mari adevăruri de credinţă simbolizează? Ce mari realităţi din activitatea mântuitoare a lui Hristos sintetizează? Am spus pe scurt: lemnul crucii s-a sfinţit prin jertfa Mântuitorului. Iată marea taină a importanţei ei! Prin jertfa Sa pe cruce, Fiul lui Dumnezeu a ispășit păcatele neamului omenesc, plătind cu scump sângele Său, preţul nesocotit al răscumpărării; ne-a împăcat pe noi, oamenii, cu Dumnezeu Tatăl, deschizându-ne calea mântuirii, a înfrânt puterea și jugul iadului care de la căderea în păcat ţinea în grea sclavie omenirea incapabilă de a se elibera, a învins puterea morţii, a coborât darul și dragostea lui Dumnezeu în lumea chemată la o nouă viaţă, a deschis cerurile fericirii pierdute.
Dar nimeni n-a descris mai viu faptele mari ale crucii lui Hristos decât Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia sa „La crucea Domnului”. Iată ce ne spune acest mare sfânt părinte: „De pe lemnul crucii, Hristos a coborât în iad. După cum un împărat când găsește o căpetenie de hoţi care ataca orașele, care rupea din toate părţile și se înfunda în peșteri și acolo depunea bogăţia, leagă pe căpeteniile de hoţi și pe el îl trimite spre a-l pedepsi, iar comoara lui o aduce în vistieriile împărătești, tot astfel a făcut și Hristos: căci El legând prin moartea Lui pe căpetenia hoţilor și pe păzitorul închisorii, adică pe diavol și pe moarte, a dus toată bogăţia, adică neamul omenesc în vistieriile împărătești. Acest lucru îl arată și Pavel, zicând: Care ne-a izbăvit din puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăţia dragostei Lui.
Ai văzut victorie mai minunată? Ai văzut faptele mari ale crucii? Să-ţi spun și altceva mai minunat. Să afli și modul victoriei și atunci mai mult să te minunezi. Căci prin mijloacele prin care a învins diavolul, prin acelea a triumfat și Hristos asupra lui. Luând chiar armele aceluia, cu ele a atacat. Ascultă cum simbolurile înfrângerii noastre au fost: fecioara, lemnul și moartea. Eva era fecioară căci încă nu cunoscuse bărbat, lemn era pomul și moartea era pedeapsa lui Adam. Dar iată, iarăși fecioara, lemnul și moartea, chiar simbolurile înfrângerii au ajuns simbolurile biruinţei. Căci în locul Evei, Maria; în locul lemnului cunoștinţei binelui și răului, lemnul crucii; în locul morţii lui Adam, moartea lui Hristos. Ai văzut prin mijloacele prin care a biruit, prin acelea a fost învins.
Diavolul a biruit pe Adam printr-un pom; Hristos a doborât la pământ pe diavol prin cruce. Un lemn i-a trimis în iad, dar un lemn i-a rechemat de acolo pe cei plecaţi. Iarăși un lemn a ascuns gol pe cel robit, dar alt lemn a arătat tuturor din înălţime gol pe învingător. O moarte a condamnat pe toţi cei de după el, iar altă moarte a înviat pe toţi cei care au fost înainte de el. Cine va putea povesti lucrurile Domnului? Din moarte am ajuns nemuritori, acestea sunt faptele mari ale crucii.
Ai aflat biruinţa? Ai aflat modul biruinţei? Află și chipul în care fără oboseală s-a făcut fapta cea mare. Noi n-am mutat în sânge armele, n-am stat în ordinea de bătaie, n-am primit răni, nici n-am văzut războiul, n-am luat biruinţa. Lupta este a Stăpânului și cununa a noastră. Acestea le-a săvârșit pentru noi crucea!”.
Într-alt loc spune: „Căci după cum, când cineva aprinde lumina într-o casă cuprinsă de întuneric și, ţinând-o dreaptă, alungă întunericul, tot astfel când lumea era cuprinsă de întuneric, Hristos a aprins ca pe o lumină crucea și, ţinând-o dreaptă, a risipit toată întunecimea pământului. Și după cum lumânarea are sus în vârf lumina, tot astfel și crucea a avut sus în vârf, strălucind pe Soarele dreptăţii”. În fine, încheie Sfântul Ioan Gură de Aur: „Multe sunt simbolurile pe care le are trofeul biruinţei. Prăzile de război sunt atârnate sus în vârful crucii. Căci după cum un împărat viteaz învingând într-un război greu, pune în vârful trofeului cuirasa, scutul și armele tiranului și ale soldaţilor învinși, tot astfel Hristos învingând în război contra diavolului, a atârnat în vârful crucii ca pe un trofeu toate armele lui, moartea, blestemul, ca să vadă trofeul toţi: și puterile de sus care sunt în ceruri și oamenii de jos care sunt pe pământ și chiar demonii răi care sunt învinși”.
Știind toate acestea, ne mai mirăm oare de cultul crucii în Biserica noastră? Unde vedem semnul crucii, trebuie să vedem totdeauna pe Hristos jertfi ndu-Se pentru noi și aducându-ne mulţimea darurilor de care nedemni fi ind, ne-a învrednicit. Crucea sfântă, simbol al biruinţei lui Hristos, trebuie să ne fie și un simbol al biruinţei noastre împotriva oricărui rău.
G. Munteanu, „Sfânta Cruce”, în Viaţa Ilustrată XI (1944), nr. 9, pp. 4-6.
