În acest an, declarat, în Patriarhia Română, Anul omagial al pastorației familiei creștine și Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame), la numărul acestora s-a adăugat un buchet de șaisprezece femei sfinte. Între ele, floare aleasă, Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu.
În această a doua parte a emisiunii noastre care o înfățișează, reiterăm faptul că, pentru jertfa și credința ei, pentru suferința și tăria ei, pentru curajul și dragostea ei față de Dumnezeu, de familie și de neam, o iubim, o prețuim îi suntem recunoscători și-i purtăm evlavie.
Reiterăm, de asemenea, că, din iubire și evlavie, Iuliana Mateescu, președinta Asociației „Renașterea Obiceiurilor și Tradițiilor Românești”, i-a creionat Doamnei Maria Brâncoveanu portretul în filmul deopotrivă documentar și dramă Maria, Doamnă a toată Ungrovlahia. Maria Ploae, cea care o interpretează pe Doamna Maria a Țării Românești, izbutește, cu mare finețe, o portretizare veridică, dramatică, sensibilă.
Apărut în 2015, filmul comemorează împlinirea, în 2014, a trei sute de ani de la martiriul Sfinților Brâncoveni. Despre film, producătoarea, regizoarea și scenarista acestuia, Iuliana Mateescu, scrie: „Docudrama Maria, Doamnă a toată Ungrovlahia ne dezvăluie personalitatea impresionantă a Mariei Brâncoveanu; soție, mamă, dar și Doamnă a Țării Românești, ce trebuie să-și poarte crucea durerii cu demnitate, să lupte până la sfârșitul vieții pentru a aduce țara «la cea dintâi stare a ei» și să păstreze neîntinată memoria Domnului Constantin Brâncoveanu și a fiilor lor.” Iar despre realizarea filmului, în toate cele trei componente amintite mai sus, mărturisește: „Am reușit să duc la bun sfârșit acest film pentru că am suferit pentru suferința Mariei, am plâns pentru fiecare lacrimă a ei și-am iubit-o atât de mult, cât să pot vorbi în numele ei; și-am mai învățat de la ea că orice mare durere o poți purta numai urmându-L pe Hristos.”
Scenariul filmului împletește gândurile-rugăciuni ale Doamnei Maria Brâncoveanu, scrise în epistole ori imaginate de autoarea Iuliana Mateescu, cu mărturiile celor care i-au însemnat faptele și viața, oameni ai Bisericii sau cronicari, și cu comentariile documentate și atât de potrivite ale scenaristei. Mai jos, în continuarea celor din prima parte a emisiunii noastre, adăugăm câteva fragmente din scenariul docudramei Maria, Doamnă a toată Ungrovlahia, de Iuliana Mateescu:
„(…) Domnului Constantin Brâncoveanu nu i-a lipsit nimic până în luna martie 1714, când în urma intrigilor boierilor Cantacuzini, domnul este mazilit și luat ostatec cu întreaga familie și duși la Istanbul. Se știe că cea mai aprigă în uneltirea trădării a fost Păuna Cantacuzino, nora mult cunoscutului stolnic, cea care își dorea atât de mult să fie marea doamnă a Țării Românești în locul Mariei. Odată cu toți bărbații Brâncoveni și Doamna Maria a fost întemnițată la Edikule, închisoarea celor șapte turnuri din Istanbul. Acolo asistă la schingiuirea domnitorului și a fiilor lor, dar se știe că nu a fost dusă să asiste la decapitarea lor. După Edikule, Maria este mutată în infernul temniței Forneta, o închisoare subterană, aflată sub cuptoarele de pâine ale curții imperiale. Se spune că și flacăra de lumânare se stingea de la lipsa de aer. (…)
Șapte luni va sta închisă la Constantinopol Doamna Maria. Pentru a fi eliberată, strânge cu disperare ultimele giuvaeruri din țară, împrumută cu uriașe dobânzi mari sume de bani pentru a le da Porții. Dar eliberarea nu va fi deplină. Va fi exilată la Kutaisi, pe țărmul estic al Mării Negre, sub Munții Caucazului, împreună cu membrii familiei sale. În 1716, apare un context politic favorabil eliberării Mariei Brâncoveanu împreună cu familia sa. (…) Văduva lui Constantin Brâncoveanu se întoarce acasă, în țara care o aștepta cu o afectuoasă venerație, sprijinită de noul domn Ioan Mavrocordat. În octombrie 1716, în drumul spre București, însoțită de domnul ales, Maria a adresat o scrisoare Mitropolitului Mitrofan al Țării Românești, boierilor și întregului popor, îndemnându-i să se apuce de treabă, spre binele țării. Această scrisoare a fost o adevărată proclamație, singura pe care o femeie, doamnă a țării, o adresase vreodată românilor: «Să nu plec din lumea asta până nu voi pune bună rânduială în familia noastră și țara să se adune la cea dintâi stare a sa. Și nu voi închide ochii mei până nu voi aduce oasele dragilor mei în pământ românesc, să-i odihnesc lângă moșii și strămoșii noștri. Și la vreme potrivită, să se audă, să se știe că și pietrele vor vorbi de jertfa lor!»
«Aș vrea să închid ochii mei a moarte, dar nădejdea mea este că Milostivul Dumnezeu nu va da cu totul pierii nefericitul nostru ținut strămoșesc, din care să nu mai rămână piatră pe piatră.» (…) Doamna Maria trebuia să fie dârză și curajoasă, dar în sufletul ei, atâta durere, ce-a răzbătut până la noi.
(…) După atâtea nenorociri, dușmanii familiei Brâncoveanu loveau în ceea ce Maria avea mai scump: memoria Domnului Brâncoveanu. (…) Maria nu lasă umbre de îndoială, le risipește cu documente chiar de la Poarta otomană. (…) Cu mult curaj, pentru că în adevăr și dreptate este crezul ei, adună averile răvășite prin mâini străine. Cererile ei, adresate din suflet, cu durere, chiar mișcă inimile, convinge, așa că turcii îi înapoiază din moșiile sechestrate. În fața Atotputernicului Dumnezeu, Maria nu ascunde adevărul, ceea ce îi dă îndrăzneală să mânuiască cea mai puternică armă: cuvântul. (…)
«Dumnezeu este sprijinul meu și ajutorul meu, nu mă mai clatin mai mult. Supune-te, suflete al meu, că de la El vine răbdarea mea. În Dumnezeu este și mântuirea mea și slava mea. (…) Tu ai dat hotărâri drepte în toate relele ce ai făcut să vină asupra noastră și toate lucrurile Tale sunt adevărate și drepte căile Tale și toate judecățile Tale, adevărate. Înțeleg, Bunule, Multmilostive, că pe cei atât de iubiți inimii mele i-ai ridicat la Cer ca sfinți. Jertfa lor, la dreapta judecată, ne va înălța ca neam, căci cu neamul vom fi judecați. Iartă-mă, Doamne, sunt ai Tăi.»Doamna Maria a plecat la Domnul în anul 1729. (…) Ne-a lăsat prin viața ei de jertfă pentru neam și țară pildă de viețuire și adâncă credință. Și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Mânăstirea Surpatele. Se spune că între acest loc și Mânăstirea Dintr-un Lemn se afla o cărare ce a fost numită cărarea Doamnei, pentru că a purtat urmele pașilor Doamnei Maria către icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. (…)
Maria, marea Doamnă a toată Ungrovlahia a pus prima lumină deasupra mormântului marelui voievod Constantin Basarab Brâncoveanu la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou din București, la anul 1720, unde l-a îngropat în mare taină. Cui ne-am fi închinat astăzi, de n-ar fi fost curajul și jertfelnicia Mariei?
«Această candelă, ce s-a dat la Sfântul Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod și este făcută de doamna Măriei Sale Maria, care și Măria Sa nădăjduiește în Domnul iarăși aici să i se odihnească oasele…»” (Iuliana Mateescu, Maria, Doamnă a toată Ungrovlahia)
Încheiem cu cuvintele scriitorului Valeriu Anania, Mitropolitul nostru Bartolomeu, mărgăritare din salba povestirilor Amintirile peregrinului apter, dublate memorabil de dialogul dintre Val și Bart – Valeriu și Bartolomeu –, din splendida carte Cerurile Oltului:
„… am trecut colina dinspre asfințit și am prins a coborî, agale, pe Drumul Doamnei, prin bogatele livezi de pruni, piersici și meri, nu fără a mă emoționa la gândul că merg pe urmele Maricăi Brâncoveanu, nefericita soție a voievodului-martir, care venea destul de des la ctitoria ei din roata surpăturilor împădurite, să-și odihnească lacrimile în pacea acestor pridvoare.” (Valeriu Anania, Amintirile peregrinului apter)
„Val: – La doamna Marica mă gândesc cu evlavie ori de câte ori mi se întâmplă să trec prin ctitoria ei de la Surpatele, o mică chinovie de călugărițe, aproape necunoscută, care însă – sunt sigur – va deveni faimoasă după ce se va restaura și interiorul bisericii, cu fresca originală, rămasă intactă până în ziua de astăzi, despre a cărei unicitate vom vorbi în zilele următoare. Cărarea ce o leagă de mânăstirea Dintr-un Lemn, acum răzlețită prin livezile de pruni, se cheamă Drumul Doamnei; așa a rămas în amintirea localnicilor și așa s-ar cuveni să se păstreze în conștiința noastră de obște, căci e drum semănat cu lacrimi. Pe el trecea nefericita Marica în zilele ei mai de pe urmă, copleșită de amintiri însângerate, să-și plângă bărbatul și copiii în liniștea de la Surpatele, între clopote și păduri.
Bart: – Nu ți se pare că din lacrimile de odinioară înfloresc astăzi învieri?” (Valeriu Anania, Cerurile Oltului)
