Ştirea prin care Consiliul Judeţean îşi anunţa decizia de a o proclama pe Sfânta Fecioară Maria ca patron spiritual al Judeţului Cluj a trezit un interes ambivalent din partea opiniei publice şi, nu în ultimul rând din partea presei locale şi naţionale. Pe deoparte, pentru cei care trăiesc în aerul dur al cotidianului şi au renunţat la orice reper religios, decizia poate părea inoportună, mai ales când sunt atâtea lucruri urgente de rezolvat pe masa executivului clujean. Sau întrebarea de ce acum şi nu mai devreme poate bloca discuţia asupra oprtunităţii unei astfel de decizii. Pentru ceilalţi o astfel de hotărâre este un semn de respect faţă de tradiţiile creştine, specifice Transilvaniei şi Clujului, dar şi semnul că este nevoie să fie găsită o persoană sau un simbol care să aducă un plus de comunitate între cetăţenii Clujului.

Ambivalenţa unei astfel de lecturi e dată mai ales de faptul că ne lipseşte substanţa socială care să ne facă să înţelegem că un sfânt patron este un ideal la care orice creştin se raportează şi că există o realitate de-asupra noastră pe care nu o putem accesa singuri. Aşa cum regalitatea poate funcţiona doar într-o lume care mai acceptă principiul organizării ierarhice a societăţii, la fel cum democraţia nu poate trăi fără asumarea unui exerciţiu al deliberării, tot aşa pentru a putea accepta un sfânt ocrotitor avem nevoie de conştiinţa smereniei şi a propriilor nevoi.

Ce doresc să spun este faptul că am încetat de mult să mai trăim cu sentimentul că avem alături de noi, o persoană ideală la care să ne raportăm şi mai ales că pentru a evolua în viaţă avem nevoie de o oglindă a perfecţiunii în care să ne privim mai des. Şi aceasta este sfântul ocrotitor pe care comunităţile creştine şi-l revendicau şi sub a cărui binevoitoare protecţie trăiau de-opotrivă persoane, bresle, oraşe sau ţări. În cazul de faţă, în opţiunea pentru a o alege pe Fecioara Maria patron al Judeţului, executivul nu a uzat prezidial de un drept al său ci a consimţit legal ceea ce se trăia în fapt de secole.

Dacă privim pelerinajul de la Nicula ca pe o sărbătoare a credinţei  şi ca pe o promisiune a întâlnirii apăsării oamenilor cu speranţele vii ale Sfintei Fecioare, dacă ne odihnim privirile asupra statuii Fecioarei, protectoare împotriva ciumei din Cluj care îşi aştepată tăcută reîntoarcere acasă, în faţa Bisericii Piariştilor de lângă Universitate vom găsi suficiente argumente să considerăm această hotărâre ca o formă de respect faţă de o realitate evidentă. Şi dacă e să ne construim o imagine a judeţului nu văd de ce nu am face apel la ceea ce ne uneşte pe toţi creştinii şi prin care putem deschide căi spre şi dinspre marea lume creştină în care Fecioara Maria este venerată. Privind aşa lucrurile vom vedea că Nicula şi Clujul se deschid spre Fatima, Lourdes, Loretto, Czestochowa, Medjugore sau Muntele Athos. Prin Fecioara Maria ne înrudim cu partea sănătoasă a creştinătăţii şi participăm prin tot cea avem mai bun la o înviere a spiritualităţii creştine a Europei. De fapt evlavia arătata Maici Domnului este cea mai neîngrădită şi spontană formă de cinstire arătată vreunui sfânt de care ne leagă în primul rând sentimente de familiaritate, recunoştinţă şi înţelegere.

Doar că nu trebuie să uităm că prin apelul la Fecioara Maria ca protectoare a judeţului ne asumăm o relaţie sufletească ce ne obligă la ieşirea din ignoranţa religioasă, la a ne deschide mai mult uşile unii altora cu semerenie şi sinceritate, dar şi de a vindeca deficitul de comunitate pe care îl trăim dureros în fiecare zi. Iar în acest sens, pentru Cluj, imaginea Fecioare ca ocrotitoare este o mare miză. Depinde de noi cât de mult vom şti să reducem distanţele care ne separă.