Natalia, o tânără născută din părinţi credincioşi şi sfinţi, locuia în cetatea Nicomidiei. De tânără s-a căsătorit cu Adrian, un păgân de 28 de ani, născut din neam ales, cu o slujbă bună, sub Împăratul Maximian. De frica persecuțiilor la care erau supuși creștinii, ea alege să își ascundă credința în Hristos.
La doar 13 luni de la căsătoria lor, într-una din zilele în care Natalia se ruga singură în casă, i se aduce vestea că Adrian este întemnițat pentru mărturisirea publică a credinței în Hristos. Inima ei de tânără soție se strânge, dar aflând motivul chipul ei se luminează de dragoste pentru alesul inimii și pentru Hristos. Știa ce avea de făcut. Se duce la închisoare, intră și cade la picioarele soțului ei sărutându-i lanțurile cu care era legat.
Apoi afla de la el cum s-a produs schimbarea, de unde a intrat în sufletul lui credința și iubirea lui Dumnezeu. Douăzeci și trei de creștini au fost aduși înaintea împăratului și chinuiți groaznic. Adrian era unul dintre dregătorii împărătești ce priveau suferințele acelor oameni și auzeau cu cât curaj aceștia își apărau credința în Hristos. Aceștia i-au vorbit despre nespusa frumusețe și slavă a Raiului. În sufletul lui s-a aprins credința în Hristos și s-a dus la cel ce scria numele mucenicilor și i-a spus: „Scrie și numele meu împreună cu cele ale sfinților aceștia; și eu sunt creștin„. Când împăratul a auzit aceasta, l-a întrebat: „Ți-ai pierdut mințile?” Adrian a răspuns: „Nu mi le-am pierdut, ci mi le-am aflat!” Astfel a ajuns tânărul Adrian să fie întemnițat împreună cu ceilalți.
Auzind mărturisirea soțului ei, Natalia îl încurajează, îl mângăie și îi vorbește despre Hristosul ei, cel pe care în taină îl iubește încă din leagăn.
În zilele care au urmat, Natalia a mers la închisoare cu mâncare, bandaje, alifii și îi îngrijea pe mucenicii care erau chinuiți și torturați. Și vorbea cu Adrian mult, îl întărea și îl pregătea pentru sfârșitul care se apropia, voia să se asigure că acesta nu va ceda în fața călăului.
Guvernatorul a auzit despre faptele tinerei care îi îngrijea pe mucenici, așa că a trimis poruncă ca nici o femeie să nu mai intre în temniță. Natalia și-a tăiat părul și s-a îmbrăcat în haine bărbătești pentru a-și putea continua misiunea.
Dar într-o seară, Natalia fiind la rugăciune, cineva bătu la ușă. Era soțul ei. Inima i se strânse pentru că era sigură că acesta și-a negat credința. Nu a vrut să îl primească în casă, s-a mâhnit, dar acesta îi zise că a venit doar să își i-a rămas bun pentru că a doua zi urma să fie executat.
„Îndreaptă-ți mintea, stăpâne, numai către unul Dumnezeu, și inima ta să nu se teamă de nimic!” acestea au fost ultimele cuvinte pe care tânăra Natalia i le-a spus soțului ei înainte de bătăile călăilor. Apoi, în timp ce Adrian agoniza îi șoptea la ureche: „Fericit ești tu, lumina ochilor mei, căci suferi pentru Cel ce a suferit pentru tine.” Și i-a stat alături, l-a îngrijit și mângâiat. A venit însă călăul pentru a le zdrobi mucenicilor oasele. Natalia l-a rugat să înceapă cu soțul ei, pentru a-l scuti de a vedea durerile celorlalți. Sfântul Adrian a întins brațul spre ea, iar ea luându-l, l-a pus pe nicovală. După ce s-a terminat totul, ea a luat brațul lui acasă, ținându-l ca și pe un scump odor.
Un credincios creștin, numit Eusebie, a luat trupurile martirilor și le-a dus pentru înmormântare la Arghiropolis, un mic oraș din apropierea Bizanțului. Ulterior, Natalia a ajuns și ea acolo; iar după ce și-a dat sufletul la Dumnezeu, a fost și ea îngropată lângă moaștele soțului său iubit și ale celorlalți mucenici.
Deși sfârșitul ei nu a fost unul mucenicesc, Natalia este considerată sfântă pentru faptele ei care au adus atâta alinare mucenicilor.
Ea, alături de soțul său Adrian, sunt considerați ocrotitori ai familiei și exemple vii ale iubirii care depășește toate greutăţile, biruind însăşi moartea.
Sfânta Natalia este pomenită în clalendar în data de 26 august alături de soțul său, Sfântul Mucenic Adrian.
