Pe țărmul apusean al Pontului Euxin se aflau în epoca lor de maximă înflorire cetățile Tomis, Callatis, Histria și încă multe altele, întemeiate de negustorii eleni, dar în care, cum spunea celebrul exilat pe aceste îndepărtate meleaguri, Ovidiu, „geții îi copleșeau pe greci”.

Aici, într-o zi de pe la mijlocul secolului I, neobservat în forfota specifică marilor cetăți portuare, a poposit un iudeu. Era tocmai momentul în care numele Unui anume Iisus din Nazaret începea să fie tot mai insistent rostit, învă ț ăceii Săi răspândidu-se în toate păr ț ile și propovăduindu-I învățătura. Iudeul nostru era chiar unul dintre aceștia și se chema Andrei.

Istoricul Eusebiu, citându-l pe Origen, care la rându-i se slujise de izvoare mai vechi, spune că, atunci când apostolii au pornit, după porunca Mântuitorului, să învețe și să boteze întru numele Său până la marginile pământului, lui Andrei i-a revenit Sciția, nume sub care era cunoscută atunci Dobrogea noastră.

Mai înainte de a fi pescar de oameni, Sf. Andrei a fost pescar propriu-zis, aruncând zi și noapte mrejele în apele Ghenizaretului, împreună cu fratele său Petru și cu ceilalți doi frați vecini, Iacov și Ioan, cu toții din Betsaida Galileii, așezată chiar pe malul lacului.

Faima noului prooroc ivit în valea Iordanului, Ioan Botezătorul, l-a atras în preajma acestuia. Când, după Botezul Domnului, Înaintemergătorul L-a vădit pe Iisus drept Mielul lui Dumnezeu, prin jertfa Căruia lumea va fi salvată, Andrei, fără nicio ezitare, împreună cu Ioan Evanghelistul, L-a urmat pe Mântuitorul. Mișcat profund, el l-a chemat de îndată pe fratele său Simon-Petru „și l-a dus la Iisus” (Ioan 1, 35-42).

Ceva mai târziu, când Mântuitorul va începe să-și adune în jurul Său apostolii, primii la care Se va duce sunt aceste două perechi de frați, care de-acum Îl știau, și-i va chema să-L urmeze. Cu toții trebuie să fi fost foarte tineri, din moment ce Zevedeu, tatăl lui Iacov și Ioan, era încă în putere și pescuia împreună cu ei (Marcu 1, 16-20), iar mama lor a făcut parte dintre femeile ce L-au însoțit și L-au slujit pe Mântuitorul (Matei 20, 20).

Avem toate motivele să presupunem că Sf. Andrei cunoștea limba greacă, lucru deloc neobișnuit în spațiul elenistic din care Palestina făcea parte, ba credem că stăpânea această limbă mai bine decât ceilalți apostoli, dintre care unii și-au scris cărțile în grecește. E semnificativ că dintre toți apostolii, doar Andrei și Filip poartă nume grecești. Faptul ar putea fi socotit o simplă întâmplare, iată însă că atunci când „niște Elini” voiau să-L vadă pe Iisus, ei i se adreseză tocmai lui Filip, care l-a căutat pe Andrei, „și Andrei și Filip au venit și I-au spus lui Iisus” (Ioan 12, 20-22), ei apărându-ne astfel ca având rol de interpreți.

După tradiție, Sf. Apostol Andrei a întemeiat Biserica din Bizanț, astfel că, precum Roma și-l revendică de patron pe Sf. Petru, Noua Romă, Constantinopolul, s-a așezat sub ocrotirea fratelui acestuia, Sf. Andrei, simbol cum nu se poate mai elocvent că între cele două aripi ale cre ș tinătății trebuie să domnească spiritul de frățietate și nu dezbinarea.

Sf. Andrei s-a mutat la Domnul prin martiriu, răstignit pe o cruce în formă de X.

El n’a scris nimic, dar de la el ne-au rămas cinci cuvinte care sintetizează tot sensul Sfintei Scripturi, așteptarea înfrigurată a norului de generații și bucuria întâlnirii cu Cel așteptat: „L-am aflat pe Mesia” (In 1, 41); Sfântul Apostol Andrei de fapt sensul fundamental al vieții noastre, visul și împlinirea noastră.

E o fericire pentru neamul românesc că a primit, încă din ceasul nașterii sale, creștinismul de la un apostol al Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica noastră fiind astfel una din puținele cu originea direct apostolică. Drept răspuns unui atât de ales privilegiu, poporul l-a încorporat pe Sf. Andrei definitiv în memoria sa colectivă, îl pomenește în colinzi și legende, locuri din Dobrogea, precum Peștera Sfântului Andrei, îi poartă de douăzeci de secole numele, Noaptea Sfântului Andrei a căpătat în viziunea populară proporții mitice.

Cine s-ar mai îndoi că pe aici a pus piciorul Sfântul Andrei și că trecerea sa pe la noi ne-a transformat profund, de fapt ne-a format, să țină seama că suntem singurul popor din lume care avem o lună a anului cu nume de apostol. Îndrea, cea care începe după Noaptea Sfântului Andrei, nume fixat nu printr-un act oficial, ceea ce n’ar însemna prea mult, ci atribuit de cel mai înalt for care e poporul însuși. Iar că botezul lunii s-a făcut foarte de timpuriu, încă din zorii formării poporului și limbii române, o dovede ș te păstrarea formei străvechi a numelui, de pe când se spunea Andreas, și nu așa cum timpul l-a modificat pe parcurs.

Avem bucuria de a anunța încă de pe acum că, la o propunere pornită din Cluj-Napoca, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca, începând din anul 1995, sărbătoarea Sfântului Andrei, pentru noi atât de scumpă, să fie însemnată cu roșu în calendar.

Autor: Miron Scorobete

Sursa: revista Renașterea, nr. 11, nov./1994, p. 8