Om al blândeții, înzestrat de Dumnezeu cu daruri duhovnicești înalte, Cuviosul Dionisie de la Colciu a fost trecut de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol în rândul sfinților cu titulatura: Sfântul Cuvios Dionisie Vatopedinul de la Colciu, prăznuit anual pe data de 11 mai.

Ca tânăr student am luat pulsul Athosului, am contemplat frumusețea interioară a pustiei; simplă, discretă și înălțată prin pogorâre ( deșertare de sine). Lunile petrecute în inima pustiei, în jurul duhului Sfântului Dionisie asimilat de ucenici, m-au catapultat către perspectiva vieții teocentrice, stăruitoare în adunarea cugetului, ca rădăcină a viețuirii monahale și mirenești.

Rânduite pe tematici, învățăturile Sfântului Dionisie alcătuiesc un abecedar de practică duhovnicească, o sinteză filocalică uimitoare care transcede limbajul teologic raționalist prin profunzimea celor transmise generației trecute și nouă, spre trezvie în ispite și bărbăție în osteneli.

Sfântul Dionisie avea darul descoperirii înțelesurilor adânci în lumina cugetului.  Avea puterea să sintetizeze antropologia paulină în câteva cuvinte, pornind de la simplificarea vieții și răstignirea egoismului; cele două premise care îl eliberează pe om de mândrie așezându-l în dragostea dumnezeiască.

Tot ce cântărea, cântărea cu dragoste pentru că trăia în dragoste. Îi iubea pe toți și era iubit de toți. Avea o inimă lărgită de erosul dumnezeiesc. În pofida neputințelor trupești, Sfântul Dionisie, cu o noblețe duhovnicească caracteristică vechilor părinți anahoreți longevivi, ca o bună gazdă ce era, după tratația specifică locului numită kerasmă, le vorbea închinătorilor și se apleca asupra frământărilor sociale, miluindu-i prin pilde și îndrumări practice.

Nu a fost român, grec, sârb sau cipriot care să fi trecut pe la chilia sfântului și să nu fi primit cuvânt cu putere multă. Până și mai marii lumii au fost pătrunși de forța interioară a Sfântului Dionisie ( Regele Charles al III-lea), care neutraliza orice duh străin de Ortodoxie, conturând în om itinerarii noi de cunoaștere a tainelor dumnezeiești. Era o prezență iconică, parcă desprinsă din patericele vechi, asumat în păstrarea cu acrivie a făgăduințelor monahale.

Cu o sinceritate  izvorâtă din simplitate, întâlnită numai la smeriții cugetători, Sfântul Dionisie se întreba cu durere de ce vin oamenii la el, că în toată viața petrecută la Muntele Athos n-a făcut altceva decât să-și împlinească datoririle monahale. Trăia cu acest simțământ al nevredniciei, o condiție necesară în dobândirea rugăciunii curate.

Sfântul Dionisie și-a asumat monahismul aghiorit în toate configurațiile lui, ca un veritabil ascet a cărui inimă ardea pentru dragostea lui Dumnezeu. Inspira și expira aerul duhovnicesc al vechilor dumnezeiești părinți, fidel până în ultima clipă discreției. Inima sfântului era încăperea în care se odihnea Duhul lui Dumnezeu, cu toate puterile firii îndreptate spre Izvorul luminii.

Am menționat mai sus o latură a vieții Sfântului Dionisie: discreția. Din mărturiile celor care i-au fost aproape ( ucenici, ierarhi, stareți, monahi, preoți sau mireni), acesta cultiva  pe  virtutea discreției, tot mai  străină de duhul monahismului contemporan. A fost un lucrător tainic al virtuților, care n-a căutat niciodată destăinuirea sinelui. În dialog cu închinătorii, asemenea Sfântului Paisie Aghioritul, a vorbit din experiența vederii lui Dumnezeu, păstrând experiențele directe în intimul lăuntric. Multe dintre ele au fost vădite de ucenici, ca martori oculari, ca receptaculi ai sfințeniei.

Ca îndemn practic și universal, Sfântul Dionisie insista asupra rugăciunii. ,,Întâi să fii în rugăciune și pe urmă vin celelalte”, sublinia sfântul. Considera vitală smerita cugetare în dobândirea rugăciunii curate și factorul esențial în păstrarea harului dumnezeiesc. Potrivit sfântului, omul care se roagă dezinteresat, fără să-și înalțe gândul  la roadele rugăciunii (măsurii înalte), acela va atinge culmile vieții duhovnicești. Harul îl va surprinde când voia omenească se va supune voinței dumnezeiești, primind în schimb rugăciunea curată.

În slujba Cuviosului alcătuită de către marele imnograf al Pariarhiei Alexandriei Haralambie M. Buzies, la Slavastihirilor de la Doamne, strigat-am, putem observa concentrată întreaga viețuire hristocentrică a înțeleptului Bătrân din Colciu, plină de mireasmă dumnezeiască, cinstit ca mare mucenic și stea a Athonului. Mucenic pentru că s-a nevoit mucenicește; și stea a Athonului pentru că a fost călăuza monahilor athoniți vreme de câteva decenii, împodobind Schitul Colciu cu strălucirea virtuților: ,,Pe cel ce cu osârdie ascuns-a harul cel într-însul locuitor, * pe comoara nefurată a virtuții * și mărgăritarul de mult preț al smereniei, * ca pe un arătător prealimpede al vieții celei noi întru Hristos să-l cinstim, * pe Dionisie, luminătorul cel nou ivit al athoniților, * care în anii din urmă * a luminat Muntele cel numit cu numele sfințeniei. * Că acesta, pe cărarea cea strâmtă și cu durere a nevoinței umblând, * mai presus de fire s-a luptat * și îmbelșugat a tras asupra-i harul Preasfântului Duh. * Pentru aceasta ca pe cel de-o-potrivă și de-un-obicei cu nevoitorii cei de demult * după vrednică datorie, credincioșii, să-l fericim, * și ca pe un duhovnicesc părinte lăudându-l, * rugăciunile lui să luăm spre viață mai bună”[1].

Sfântul Dionisie a teologhisit cu puterea Duhului Sfânt, nu abstractizat, ci în lumina experierii harului, ca rezultat al cunoașterii ființiale a lui Dumnezeu. Depozitate în adâncul sufletului,  cuvintele acestui atlet al lui Hristos pot resuscita orice suflet pătimaș supus gândurilor răutății. Chemându-l în rugăciuni, Sfântul Dionisie ne va călăuzi în această mare învolburată a vieții, ca un puternic rugător înaintea Preasfintei Treimi și a Maicii Domnului pentru noi.

Pentru rugăciunile Sfântului Dionisie de la Colciu, Doamne, miluiește întreaga Ta zidire!

[1] Slujba Cuviosului și de- Dumnezeu- purtătorului Părintelui noastre Dionisie care în Schitul Colciului s-a nevoit, Slava de la Doamne strigat-am, p. 13.