Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul și cunoașterea duhovnicească

de | iul. 11, 2021 | Eseu

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul ne propune o ierarhie în interiorul procesului de cunoaștere. Și pornește de la cea mai importantă – cunoașterea ce vine din experiența duhovnicească, generată de străluminarea Duhului Sfânt și concretizată în discernământul spiritual. Acest tip de cunoaștere este deplin și nu mai are nevoie de altceva. Un al doilea etaj al cunoașterii descrie înțelepciunea ce vine din experiența de viață acumulată de-a lungul timpului. Și acest tip de cunoaștere este important și se apropie de o înțelegere bună a lumii și problemelor ei și adeseori poate să ofere soluții potrivite. Cel de-al treilea etaj al cunoașterii se leagă de formarea educațională, de studiul academic. Când vine vorba de viață, și cunoștințele livrești ne pot îndruma. Dar situația cea mai fericită este însoțirea dintre cele trei. Un om titrat, care se bucură și de o experiență de viață bogată, dublată de o experiență duhovnicească profundă este definit de Părintele Paisie drept un om înțelept, un adevărat „gnostic”. De altfel acesta este și itinerariul pe care i-l propune omului contemporan – drumul de la o viziune lumească asupra vieții la o perspectivă duhovnicească.

Părintele Paisie Aghioritul, pe numele de mirean Arsenie Eznepidis, s-a născut la 25 iulie 1924, în Farasa Capadociei. A venit în Grecia odată cu schimbul de populații. Preocupările duhovnicești au început încă din copilărie, iar rugăciunea neîncetată a fost una dintre lucrările de căpătâi. În jurul anului 1950 încep căutările pentru intrarea în monahism. Trei ani mai târziu, după serviciul militar, intră în viața monahală la Sfântul Munte Athos, mai întâi la Mănăstirea Esfigmenu, apoi la mănăstirea Filotheu, unde primește schima mica si numele de Paisie. În 1958 se mută la Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului, la Stomio–Konița. Patru ani mai târziu pleacă în peninsula Sinai și locuiește la Chilia Sfinților Galaction și Epistimi, dar dragostea de Sfântul Munte îl face ca, la scurtă vreme, să revină, în 1964, și se stabilește la Schitul Iviron. În acest răstimp se creează legături duhovnicești profunde cu sfântul stareț Tihon, de la chilia Sfânta Cruce a Mănăstirii Stavronikita, unde va primi și schima mare. În martie 1969, după moartea duhovnicului sau, își va continua nevoința la Chilia Sfânta Cruce până în anul 1979. La sfârșitul anilor ‘80, starea sa de sănătate se agravează. Părăsește pentru ultima oară Muntele Athos pe 10 noiembrie 1993. Un an mai târziu va fi operat la Tesalonic și apoi dus la Mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul“ de la Suroti pentru a fi îngrijit. La scurtă vreme după intervenția medicală trece la cele veșnice, în ziua de 12 iulie 1994. Pentru nevoințele și sfințenia vieții sale este pe 13 ianuarie 2015 de către Patriarhia Ecumenică.

Una din principalele teme pe care Cuviosul Paisie le tratează în discursurile sale către tineri este necesitatea sfințirii cunoașterii pe care o dobândim din studiu. Omul titrat este și inteligent sau, mai degrabă, înțelept, doar dacă este curățit de patimi. Duhul Sfânt este cel care sfințește inteligența și-l ajută pe om să dobândească discernământul[1]. În repetate rânduri, Sfântul Paisie va sublinia limpede că o cunoaștere neînsoțită de luminarea dumnezeiască poate conduce la situații complicate, chiar catastrofe: „Dacă omul nu se va curăța, dacă nu vine luminarea dumnezeiască, oricât de corectă ar fi cunoașterea cealaltă, un astfel de om este un raționalist… și cele pe care le va spune și le scrie nu vor fi de folos… Un copil, cu curăția firească a minții lui și cu puținele cunoștințe pe care le are, îți va spune lucruri corecte. Dimpotrivă, unul cu multă cultură, cu mintea afumată de înrâurirea demonică ce a primit-o, îți spune lucrurile cele mai hulitoare, căci… cunoștința îngâmfă (1 Cor. 8,2)”[2].

Studiul Sfintei Scripturi și înțelegerea dogmelor sunt condiționate tocmai de prezența harului Duhului Sfânt, care acompaniază cunoașterea duhovnicească. În consecință, orice demers teologic pentru a fi ferit de fals și a avea garanția adevărului, trebuie însoțit de harul lui Dumnezeu în starea unei smerenii permanente. Le va spune ascultătorilor: „Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi (Ioan 8,32). Când omul se va smeri și se va lumina, atunci se sfințește și mintea lui dimpreună cu această putere a raționalului – în timp ce înainte de a se sfinți lucrarea minții e trupească. Dacă cineva se comportă egoist, și fără carte fiind, încearcă să explice dogmele, să citească Apocalipsa, pe Sfinții Părinți, se întunecă și, în cele din urmă, ajunge la necredință. Îl părăsește harul lui Dumnezeu, pentru că a încercat să sporească având mult egoism”[3].

Raportul firesc dintre studiu și omul titrat, pe de-o parte, și smerenia harului și omul duhovnicesc, pe de altă parte, este bine exprimat de Sfântul Vasile cel Mare pe care Cuviosul Paisie îl citează: „Cel mai important lucru e având funcție înaltă să ai și cuget smerit”. Și de aici, omul adevărat cultivat este cel supus coacerii duhovnicești. Tot ceea ce cultivi se numește cultură. Dacă vom cultiva cele materiale, ne vom bucura de roade materiale, dar dacă vom cultiva cele duhovnicești, ne vom bucura de roadele specifice: „Toată baza este cultivarea lăuntrică. Dacă cineva este cultivat, este și instruit, are și cuget smerit. Acesta este lucrul cel mai bun”[4].

Cuviosul Paisie nu înfierează cunoașterea pe linie academică, dimpotrivă arată folosul și posibilitatea bună pe care o oferă pentru cel care vrea să se apropie de Dumnezeu. Cel studios cu ușurință se poate apropia de studiul Părinților Bisericii și va putea înțelege repede ceea ce e scris acolo. În schimb, cel fără de carte multă are nevoie de multe nevoințe și fapte dumnezeiești ca să înțeleagă cele citite. Studiosul însă mai are nevoie de ceva – lucrând cu mintea, să nu fie prins de teorie și să fie furat de ea, ci să adauge puțină smerenie și puțină osteneală. Aceasta este „rețeta” unei cunoașteri depline.

Pledoaria Cuviosului Paisie pentru o cunoaștere a Duhului se leagă și de o poziție fermă împotriva raționalismului aplicat exagerat în viața duhovnicească, după modelul lumii occidentale – inima acoperită de rațiune. Riscul mare pe care îl întrevede este limitarea vieții duhovnicești la ceea ce astăzi numim corectitudinea politică (Politically correctness). Nu mai vorbim de omul duhovnicesc, ci de omul politicos, după model european, care trăiește după principiile unei rațiuni lumești. Consecința este o atitudine criticistă permanentă, cerând absolutul de la ceilalți și odihnind peste neputințele proprii. În schimb, rațiunea luminată de har, rațiunea duhovnicească, lărgește inima și te transpune în starea celuilalt. De aceea cuvântul unui astfel de om, o limbă de foc a Cincizecimii, este mult mai puternic decât o grămadă de cuvinte bine ticluite ale unui om titrat, care ies cu viteză de pe limba lui instruită, dar care nu ating deloc sufletele.

Așadar, când vine vorba despre instruirea și cunoștința lumească, Cuviosul Paisie indică un traseu clar – sfințirea cunoașterii printr-o experiență a Duhului. Osteneala este cea care face diferența. O cunoaștere pătimită este singura cunoaștere deplină.

Testamentul său, izvorât dintr-o viață răstignită cu Hristos și cu durerile lumii întregi, face ca cete după cete să se oprească la mormântul său pentru a primi câte ceva de la el, fiecare după nevoie, din inima-i prea plină de dragostea lui Hristos: „Părinte, spuneți-ne ceva! / Ce să vă spun?/ Ce vă spune inima…/ Ceea ce-mi spune inima este să iau cuțitul, s-o tai, s-o împart lumii și apoi să mor.”[5]


[1] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan, București, Evanghelismos, 2002, p. 190.

[2] Cu durere și cu dragoste, p. 192, 194, 195.

[3] Cu durere și cu dragoste, p. 200.

[4] Cu durere și cu dragoste, p. 202.

[5] Cu durere și cu dragoste, p. 17.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

Ultimele articole

Slăbănogirea și formele ei de tămăduire

Slăbănogirea și formele ei de tămăduire

Aspecte introductive Minunea din centrul istorisirii de astăzi se petrece la Ierusalim. De fapt, la intrarea în Cetate. Apostolul Teolog e precis. Oferă repere clare și chiar descrie cu lux de amănunte contextul. „Poarta Oilor” „Vitezda” și „cele cinci pridvoare”...

Mai multe din Eseu
În mormânt Viaţă

În mormânt Viaţă

Taina Crucii, a morţii şi a şederii Domnului în mormânt este taina iubirii Sale smerite, până la capăt. Împărtăşind soarta comună a fiecărei fiinţe umane care se simte singură în faţa morţii, Domnul Iisus Hristos, ca om, a strigat pe cruce: “Dumnezeul meu, Dumnezeul...

Pătimirile Domnului și mântuirea noastră

Pătimirile Domnului și mântuirea noastră

Aspecte introductive Capitolul din care face parte pericopa evanghelică citită în cea de-a cincea duminică din Postul Mare, e unul amplu. Îl prezintă pe Domnul deopotrivă în ipostaza propovăduitorului, cât și în cea a celui care împarte binecuvântări. Ba mai mult,...

Judecata ca cea din urmă întâlnire

Judecata ca cea din urmă întâlnire

Aspecte introductive De fiecare dată când Domnul vorbește despre judecată, în sufletele auditoriului își face loc parcă o ciudată tresărire. Culmea, deși există o adevărată apetență în rândurile anumitor categorii de credincioși pentru lecturile eshatologice. Însă, în...

Veghe epifanică

Veghe epifanică

Luna ianuarie adună sub cupola pomenirilor cu slove sfinte figuri îngerești de părinţi aflaţi în proximitatea străvezimii dumnezeiești într-o măsură care cere și din partea ochilor noștri aripi de lumina. De veghe gerarului și înainte-mergător Înainte-Mergătorului,...

Praznicul împărătesc al Botezul Domnului și icoana sa

Praznicul împărătesc al Botezul Domnului și icoana sa

Considerată sărbătoare împărătească, Botezul Domnului denumită în popor şi Boboteaza, este ţinută la data de 6 ianuarie în Biserica Răsăriteană[1]; amintindu-ne de botezul primit de Mântuitor din mâna Sfântului Ioan Botezătorul în râul Iordan[2]. Acest praznic se mai...