Sfântul Porfirie Kavsocalivitul (1906-1991)  a fost o unealtă a Duhului Sfânt, o voce profetic-filocalică care a strigat cu tărie, de fiecare dată când a avut prilejul, că negarea vieții și a armoniei tuturor lucrurilor nu le este de folos creștinilor.

Cuviosul Porfirie a fost un pelican al pustiei, iar mai apoi, pentru a nu se vătăma și mai mult trupește din pricina unei boli, a slujit lui Dumnezeu în mijlocul lumii, arătând prin aceasta că omul se poate mișca într-o sinergie a nobleții duhovnicești, trăind o perihoreză cu dumnezeirea, în ciuda vieții haotice urbane fragmentată de curentele postmoderne, care dau mai multe drepturi diavolului în lume decât harului și armoniei duhovnicești în Duhul Sfânt.

Vreme de câțiva ani a trăit experiența pustiei, în mult-iubita Kavsocalivia, purtat de elanul tineresc și de dorința unirii cu Hristos încă din fragedă copilărie. La Muntele Athos s-a dedicat ascultării și silirii de a învăța meșteșugul duhovnicesc, într-o lume plină de bătrâni îndumnezeiți, care se osteneau necontenit la  lucrul de mână, vital în plan existențial.

În pustia Kavsocaliviei a simțit greutatea Patericului dar și manifestarea harului prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pustia i-a pus bazele vieții hristocentrice, iar despre ea, Cuviosul Porfirie avea să spună: ,,În iubirea lui Dumnezeu orele trec altfel. O, ce se petrece noaptea în Sfântul Munte! Mireasmă, miros de tămâie, îngeri, rugăciuni…Îngerii iau rugăciunile sfinților și le duc la Dumnezeu. Ce taină! Mi-a plăcut mult la pustie. Și acum mi-e dragă pustia. Bine ar fi să mă întorc la Kavsokalivia. Acolo ne trezeam devreme și fără ceas. Când sosea timpul, ne trezeam îndată. Și chiar dacă erai obosit din seara de dinainte sau te culcaseși târziu, săreai din pat”. 

Nostalgic, Cuviosul Porfirie își amintește de primul contact cu rugăciunea lui Iisus, motiv de ghidușie pentru părintele Ioanichie care se amuza pe seama naivității micului Porfirie: ,,Ei bine, atunci când Starețul mi-a dat șiragul de mătănii, eu l-am pus în buzunar și când m-am urcat la etaj și mi-am scos batista, șiragul de mătănii a căzut. ,,O ho-ho”, îmi zice, ,,unde l-ai găsit?” ,,Mi l-a dat Starețul.” ,,Ți-a zis că trebuie să spui: Înghețat-am, Hristoase?, și să a treci cu degetul de la un nod la altul?” L-am privit și îi spun: ,,Parcă Starețul nu mi-a zis așa ceva”. ,,A, de unde să știu eu?”, îmi răspunde el. Așadar, când am coborât de la etaj, Starețul era acolo, făcea focul în cuptor și m-am dus la el, zicându-i: Părinte, cum m-ai învățat să zic rugăciunea? ,,Doamne, Iisuse Hristoase și să treci cu degetului de la un nod la altul”. Păi, părintele Ioanichie mi-a zis să zic: Înghețat-am, Hristoase și să trec de la un nod la altul”. ,,Lasă-l”, îmi zice, ,,face glume cu tine. Tu să faci ce te învăț eu”[1]. 

Avea 12-13 ani când a început pomenirea cu multă smerenie a numelui lui Iisus. De fapt, întreaga sa viață a fost afierosită smereniei și ascultării, pentru că doar în felul acesta Hristos ,,rămâne în toate gândurile și în cele făptuitoare”[2].

Spiritualitatea Cuviosului Porfirie este așezată pe metoda isihastă și livrează o teologie a Duhului, una făptuitoare, conștientă de prezența reală a Duhului Sfânt în viața noastră. Acest mod de teologhisire îl întâlnim la Sfântul Siluan Athonitul și la Gheronda Emilianos Simonopetritul, care ne-au arătat că nevoința, citirea Sfintei Scripturi, privegherea, dragostea, participarea la sfintele slujbe și slujirea aproapelui sunt lucrări duhovnicești, temeiuri statornice ale bucuriei creștine.

Sfinții pe care-i citim ne fac lupta mai ușoară, iar Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul se numără printre ei. Din clipa când îi afierosim momente din timpul nostru, sfântul devine umplerea propriei noastre vieți. Când îi citim învățăturile, trebuie să avem simțământul că Sfântul Porfirie ne privește și ne ascultă strigătul inimii. Interiorizând acele momente, urmate de rugăciune, omul se îndulcește din harul sfântului, și devine el însuși ucenic în ascuns.

Sfinții ne stau la dispoziție. La ei n-avem nevoie de cereri pentru audiențe. Sfinții se lasă folosiți ! Cuviosul Emilianos Simonopetritul spunea că sfinții au întotdeauna ceva să ne dea. Și ne vor da în masura în care vom încheia legăminte cu ei, citindu-le și recitindu-le viața și scrierile, dar cu atât mai mult punând în practică eroismul lor duhovnicesc.

Învățăturile Cuviosului Porfirie produc un reviriment unic în spiritualitatea contemporană. Participarea la harul dumnezeiesc este singura cale pentru realizarea îndumnezeirii. Pe de altă parte, la Sfântul Porfirie, apofatismul vieții spirituale se identifică în sens autentic cu rugăciunea, care ne face părtași la viața mistică în adâncul ei.

Pe tot parcursul vieții, Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul a militat pentru simplificarea vieții, îndemnându-i pe creștini la chibzuință și moderație. Lipsa moderației a asociat-o cu procesul vizibil al descompunerii omului duhovnicesc, fragmentat de grijile împovărătoare, aducătoare de neliniște. Din întâlnirile cu oamenii, observa că ei se chinuiesc mult și că starea de deznădejde îi dezarmau sufletește, fiind mai vulnerabili în fața vrăjmașului.

Astăzi, prea aspru și greu le pare oamenilor să se liniștească cu sufletul în apofatismul isihiei, departe de viața haotică a lumii. Ne împovărăm cu diferite misiuni, ne dorim prea multe de la viața de aici, lucruri inutile care ne distrag de la armonia trăirii și arderii în duh, a eroismului duhovnicesc precedat de coborârea în inimă a Împărăției lui Dumnezeu. Si cu cât vom coborî mai mult în rândul societății, cu atât vom spori în nemulțumiri și pasiuni egolatre.

Or, Sfântul Porfirie a arătat că trăsătura caracteristică a Ortodoxiei este simplitatea inimii care atrage credința. Setea poporului grec de a vedea un sfânt în vremea Sfântului Porfirie era una foarte mare. Pentru locuitorii Atenei a fost suficient să găsească în persoana Sfântului Porfirie un suflet delicat, evlavios,  virtuos și plin de dragoste, că n-a trecut multă vreme de la sosirea sa ca preot slujitor la Policlinica Atena, iar oamenii îl socoteau mare sfânt și făcător de minuni, înzestrat cu darul cardiognosiei.

Sfântul Cuvios Porfirie s-a raportat la semenii săi cu o deschidere cuceritoare, ca unul rănit de dragostea lui Dumnezeu. Le înțelegea năzuințele, suferințele și luptele. Dincolo de răbdarea în boală cu care ne-a captat atenția, Sfântul Porfirie este un alt general al duhului care a știut din propria sa experiență duhovnicească că adevărata bucurie vine din prisos de omenie, vine din adevărata dăruire și putere de jertfă.

În adâncul suferinței, Sfântul Porfirie a rămas pătruns de aceeași dorință și râvnă de a trăi o viață teologică de adâncime duhovnicească. Doborât trupește, spunea:,, Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!” E o minune cum de mai trăiesc. Printre alte boli ale mele, am si cancer la hipofiza. S-a făcut acolo o tumoare care creste si apasă pe nervul optic. De-asta nu mai vad acum. Mă doare înfricoșător. Mă rog, însă, ridicând Crucea lui Hristos cu răbdare. Vedeți inima mea cum este? S-a mărit, nu mai este cum era. Este tot din pricina cancerului de la cap. Si cu cat merg, o sa se înrăutățească. Se va mai mari, o sa-mi fie greu sa vorbesc. Mă doare mult, sufăr, dar este foarte frumoasă boala mea. O simt ca iubire a lui Hristos. Mă străpung la inima si mulțumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sunt păcătos și Dumnezeu Se străduiește să mă curățească. Ma bucur ca le am, ca să  fiu si eu părtaș la Patimile Lui, din multa mea iubire. Pentru aceasta nu mă rog ca sa mă facă Dumnezeu bine. Mă rog sa mă facă bun. Sunt încredințat că Dumnezeu știe că mă rog. Însă mă rog pentru sufletul meu, ca sa-mi ierte păcatele. Singurul lucru pe care îl fac este să mă străduiesc să devin bun”[3].

Sfântul Porfirie a văzut în prea-multele boli o cruce infinit mai ușoară decât crucea purtată de Hristos pe Golgota.

Cu toate acestea, își dorea mult să se întoarcă la Kavsocalivia, să își petreacă ultimele clipe ale vieții acolo, în ,,Sfânta Sfintelor” a pustiului athonit, așa cu a numit-o monahul Patapie Kavsokalivitul.

Dumnezeu i-a împlinit cererea, iar Sfântul Cuvios Porfirie a revenit în mult-iubita pustie în luna septembrie a anului 1991, iar trei luni mai târziu, a trecut la Domnul, învăluit de aceeași discreție și smerenie, virtuți pe care le-a cultivat încă de mic copil și până la apusul vieții pământești.

Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Porfirie, Doamne, mânuiește întreaga Ta zidire.

[1] Sfântul Porfirie Kavsocalivitul, O să vă spun. Relatări înregistrate ale Sfântului Porfirie despre viața sa, traducere din lb.greacă de Gabriel Mândrilă, Sophia/ Metafraze,București, 2016, p. 142.

[2] Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, Când vine Hristos în inimă, viața ți se schimbă, traducere din lb. greacă de Gabriel Mândrilă, Sophia, București, 2022, p.32.

[3] Sfântul Porfirie Kavsocalivitul, Cuvinte despre boală și mângâiere, traducere din lb. greacă de Gabriel Mândrilă, Sophia, București 2017, p.45.

Autor: teologul Grigore Constantin