Într-o după-amiază înainte de Vecernie, șezând în chilia sa, a atins ultima treaptă a deznădejdii. „Dumnezeu e cu neputință de înduplecat”, și-a spus el. Preț de un ceas, a fost încercat de sentimentul părăsirii totale de către Dumnezeu, fapt ce i-a aruncat sufletul în întunericul unei spaime îngrozitoare. Pradă aceleiași întâmplări și spaime, se duce la Vecernie în paraclisul „Sfântul Ilie”, unde de abia rostește rugăciunea inimii și, deodată, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede aievea pe Hristos Cel viu.
