Sfântul Daniil Katounakiotul ( 1846-1929) poate fi socotit drept stâlpul și marele povățuitor al monahilor de la Muntele Athos din secolul al XIX- lea, canonizat de către Patriarhia Ecumenică în anul 2020.

Acesta s-a remarcat prin darul discernământului, eros dumnezeiesc și noblețe duhovnicească, virtuți pe care le-a manifestat în raport cu ceilalți monahi și mireni, îndeosebi prin corespondențele epistolare.

Sfântul Daniil Katounakiotul s-a născut în anul 1846 într-o metropolă importantă din Asia Mică, numită Smirna, oraș cultural, în care grecii au fondat o veritabilă universitate, la inițiativa matematicianului Constantin Karateidory.

Aici a studiat Școala Evanghelică, unde a excelat în învățătură și virtuți, care mai târziu l-au inițiat în cunoașterea profundă a științelor Cerului, experiate la Academia pustiei.

Dornic să cunoască viețuirea contemplativă a călugărilor din Peloponez, tânărul Dimitrie va pleca cu binecuvântarea duhovnicului său într-un pelerinaj, care îi va transforma întreaga viață, unind lepădarea de sine cu  mucenicia conștiinței. În Peloponez l-a întâlnit pe Sfântul Arsenie din Paros, sub îndrumarea căruia a plecat la Muntele Athos, în inima geografiei sacre, unde se va remarca ca mare povățuitor niptic și zugrav de icoane.

A fost tuns în monahism în anul 1866 la Mănăstirea Pantelimon, a cărei obște era preponderent grecească. Aici a deprins meșteșugul iconografiei, care îl va valorifica mai târziu în Katounakia, întemeind acolo o veritabilă școală iconografică. A iubit mult acest meșteșug, fapt pentru care, în majoritatea epistolelor se iscălea drept ,,zugravul de icoane”.

Opt ani mai târziu, când grupul rusesc din cadrul obștii a încercat preluarea puterii administrative, alegând abuziv un alt egumen rus și îngropând, contrar canoanelor Muntelui Sfânt, în curtea mănăstirii pe ambasadorul Rusiei la Tesalonic N. Iakuvuțkov, Părintele Daniil se afla la cârma secretariatului mănăstirii.

Chir dacă a încercat din răsputeri să se opună acestei revoluții, Părintele Daniil cade victimă acestei mișcări, iar în cele din urmă a fost chemat la Constantinopol, cerându-i-se socoteală pentru acțiunile care s-au soldat cu grele conflicte interne, eradicate în totalitate în secolul al XX-lea de către ilustrul egumen Ieremia (1915-2016).

Astfel, nedreptățit la cererea Ambasadei Rusiei la Constantinopol, care la acea vreme a mituit Patriarhia Ecumenică,  Cuviosul Daniil a fost pedepsit și exilat. Însă această pedeapsă a fost ridicată la două luni după decret, grație mitropolitului de Tesalonic Ioachim, viitorul patriarh Ioachim al III-lea, care a înțeles nedreptatea făcută Cuviosului Daniil. În intervalul acestor două luni de exil, Cuviosul Daniil s-a refugiat la Mănăstirea Meteorelor, iar după reabilitare s-a reîntors la Muntele Athos, petrecând cinci ani la Vatoped. Aici a trăit în deplină ascultare, îndeletnicindu-se cu studiul scrierilor Sfinților Părinți, slujind ca arhondar al mănăstirii.

După cinci ani de slujire este trimis în patria sa, unde vreme de aproape un an s-a ocupat de metocul Mănăstirii Vatoped. Văzând viața lui contemplativă și dorul de Dumnezeu, Mitropolitul Meletie al Smirnei i-a propus rangul de episcop-vicar, însă, iubitorul isihiei, a refuzat propunerea, întorcându-se la Muntele Athos.

După o scurtă ședere la Mănăstirea Vatoped, Cuviosul Daniil s-a retras la pustia Katounakiei, unde în 1881 a întemeiat schitul căruia azi îi poartă numele.

Acolo, a trăit într-o simplă colibă, departe de legăturile cu ceilalți, pentru a nu se vătăma duhovnicește. Cu timpul, a adunat în jurul său o mică comunitate de monahi, care după moartea sa a luat numele de ,,cea a Danieleilor”, adică a ucenicilor Cuviosului Daniil, care s-au impus în conștiința contemporanilor ca mari psalți și pictori de icoane.

Sfântul Daniil Katounakiotul a fost povățuitorul Sfântului Iosif Isihastul, pe care l-a inițiat în rânduiala isihastă a Muntelui Athos. Despre statura sa duhovnicească, Cuviosul Efrem Filotheitul scria: ,,Starețul Daniil era un spirit pătrunzător, absolvent al renumitei Școlii Teologice din Smirna, aceeași școală la care studiat mai înainte și sfântul Nicodim Aghioritul. Viața virtuoasă a Starețului Daniil și deosebitul dar al discernământului cu care era înzestrat au devenit repede cunoscute în Sfântul Munte și în afara lui. Această faimă deosebită ai sihastrului Daniil, care pe atunci ajunsese la apusul vieții sale – avea în jur de 76 de ani- a fost pricina care l-a tras pe înflăcăratul începător. Starețul Daniil care era plin de dragoste și de înțelepciune, a fost pentru Francisc (Sfântul Iosif Isihastul) un mare sprijin și un lumina povățuitor”[1].

De la Sfântul Daniil Katounakiotul ne-a rămas o bogată corespondență epistolară, ce i-au avut în prim plan pe marii Părinți ai secolului trecut. Amintim aici de Sfântul Nectarie de Eghina sau Filothei Zervakos.

Pe Sfântul Nectarie l-a iubit nespus de mult, iar la baza acestei legături duhovnicești au stat raporturile sfinte – mântuirea ca scop comun și supunerea reciprocă a voințelor ca expresie veritabilă a iubirii trinitate. Sfântul Nectarie l-a cunoscut pe Cuviosul Daniil în anul 1898 când a trecut pe la Katounakia, iar de atunci și până la adormirea sa (1920), au păstrat legătura prin scrisori. La dorința Sfântului Nectarie, Cuviosul Daniil a scris îndemnuri duhovnicești pentru comunitatea maicilor din Eghina, cu scopul de a le întări în lupta cea bună a eroismului duhovnicesc. Puțini cunosc faptul că, Cuviosul Nectarie și- ar fi dorit ca la sfârșitul vieții să se retragă la o chilie din Muntele Athos – dorință rămasă neîmplinită.

Corespondența dintre cei doi acoperă o perioadă de doisprezece ani, din 1903 până în 1915, însă legătura duhovnicească dintre cei doi a continuat prin intermediul fiilor duhovnicești ai ierarhului de Pentapole.

După două luni de la moartea ierarhului, Cuviosul Daniil Katounakiotul îi scrie Xeniei, egumena Mănăstirii din Eghina: ,,O durere adâncă și o tristețe de nedescris mi-au cuprins smeritul suflet și inima la aflarea sfârșitului de obște al vrednicului de pomenire părinte duhovnicesc al vostru Nectarie. Lacrimile n-au fost din pricina sentimentelor lumești sau a faptului că aș fi fost străin de fericita stare și virtutea prea înaltă acestui sfânt bărbat, ci pentru că m-am pus în locul vostru, al fiilor și fiicelor sale duhovnicești, care l-ați avut călăuză nerătăcită, îndrumător și mângâiere în toate. Acest simțământ mi-a lovit inima și fără încetare îmi spuneam: O, cât oare nu se vor întrista aceste făpturi nevinovate care s-au lăsat lipsite de un asemenea părinte și ocrotitor?! Dar, când a ajuns la noi ieromonahul Atanasie, fiul său duhovnicesc, și ne-a vestit semnele harului sfințitor care l-au vădit pe Sfântul Nectarie drept bărbat preasfânt, plin de harul lui Dumnezeu, că încă din viață s-a îngrijit de curățirea sufletului și s-a arătat slugă preaadevărată a lui Dumnezeu, mi-am aflat o mare ușurare și am dat slavă Bunului Dumnezeu, Care l-a vădit sfânt al zilei spre astuparea gurilor multor răutăcioși”[2].

Sfântul Daniil Katounakiotul se numără printre primii cuvioși care au remarcat sfințenia și harismele Sfântului Nectarie din Eghina. Lui i se alătură Sfântul Ieronim Simonopetritul, care a legat o prietenie duhovnicească cu mare ierarh, reînnoită prin vizitele Starețului Ieronim la Atena, iar mai apoi în Eghina.

Corespondența Sfântului Daniil Katounakiotul cu marile personalități duhovnicești ale vremii, mireni sau ucenici, ocupă un loc aparte în epistolografia contemporană. A iubit isihia și viața contemplativă, dar a vorbit prin scrisori despre marile teme ale spiritualității: educația creștină; despre  despre rugăciunea minții; despre post și dumnezeiasca Împărtășanie; despre înfruntarea necazurilor; despre semnele rătăcirii, ș.a.m.d.

Sfântul Daniil a trecut la cele veșnice în mult iubita pustie a Katounakiei, la data de 8 septembrie 1929.

[1] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp.37-38.

[2] Sfântul Daniil Katounakiotul, Răsplata iubirii, traducere din lb. greacă de Gabriel Mândrilă și dr. Laura Mândrilă, editura Sophya/Metafraze, București, 2020, p.172.

Autor: teologul Grigore Constantin