Sfântul Ieronim Simonopetritul (1871-1957) face parte din buchetul celor mai mari nevoitori aghioriți ai secolului trecut, canonizat de către Patriarhia Ecumenică în anul 2020.
Secolul al XX-lea poate fi considerat ,,al doilea secol de aur din istoria Bisericii”, în care teologhisirea a fost însoțită de experiența personală a dumnezeirii. În acest secol, Biserica Ortodoxă a iradiat prin sfinții săi, îndeosebi, prin renașterea monahismului de la Muntele Athos. Prin vocația profetic-eshatologic-duhovnicească, Sfinții Cuvioși de la Muntele Athos alcătuiesc memoria liturgică, dogmatică și doxologică a Bisericii și a monahismului din toate perioadele istorice.
Unul dintre vlăstarele acestui tărâm ascetic a fost Sfântul Ieronim Simonopetritul, originar Asia Mică, regiunea Krini. S-a născut în anul 1871, într-o familie de buni creștini, cu frică de Dumnezeu. Anii copilăriei au fost marcați de povara bolilor, pe care micul Ioan le purta cu eroism duhovnicesc, asemenea mucenicilor din vechime. La vârsta de 17 ani, mânat de avântul lui tineresc, tânărul Ioan a plecat la Muntele Athos, stabilindu-se la Mănăstirea Simonos Petras, iar după patru ani și jumătate de viețuire sfântă, a primit marea schimă îngerească (1893) primind numele de Ieronim. În toți acești ani până la primirea schimei, tânărul nevoitor a fost însărcinat cu ascultarea de chelar, lucrând astfel trezvia și lepădând cele deșarte. Aceasta a fost perioada când a început să studieze scrierile ascetice și Sfânta Scriptură, ,,udând cu lacrimi paginile cărților”[1].
După tunderea în călugărie au început marile sale nevoințe mucenicești. Starețul său ( Ioanichie) scria despre el: ,,A ars mai mult petrol în lampă pentru a citi, decât apa pe care a băut-o. Eră totdeauna tăcut pentru că avea trezvie lăuntrică. Adesea, când era singur, lacrimile curgeau ca un râu din ochii săi. Niciodată nu s-a apropiat de sobă, chiar dacă era foarte frig. La el veneau mulți frați începători pentru povățuire, însă el, fiind smerit tăcea; nu le spunea nimic. Atât de mare era tăcerea sa!”[2].
Sfântul Ieronim a trăit în apofatismul tăcerii, într-o ascultare pilduitoare, care-l odihnea pe stareț și pe Dumnezeu. A fugit totdeauna de vrednicii mari, însă nu a putut sta departe de ele. Funcția de secretar al mănăstirii a stârnit invidia fraților, astfel, la cererea lor, egumenul l-a trimis să locuiască la magazia de cărbuni, departe de ei. Însă nu pentru multă vreme, pentru că aveau adeseori nevoie de el, iar slujirea de mesager era o corvoadă pentru ceilalți viețuitori.
Sfântul Ieronim a fost rânduit cu greaua ascultare de reprezentat al mănăstirii în afara ei, așa că a fost nevoit să peregrineze regulat prin Atena, Tesalonic, Smirna sau Constantinopol. Ori de câte ori era trimis în afara zidurilor mănăstirii, Sfântul Ieronim cobora Athosul în inima sa, rămânând același nevoitor, care, odată, din pricina drumului anevoieos până la Metocul Mănăstirii ,, Sfântul Haralambie” din Tesalonic, a rămas fără încălțăminte. În vremea ostenelilor și a călătoriilor sale, nu și-a uitat niciodată îndatoririle monahale. Se ruga cu metania pe drum, în corabie, în tren. În 1910 a rămas pentru aproape șase luni la Atena, la Metocul mănăstirii, închinat Înălțării Domnului, loc unde își va petrece restul anilor din viața pământească.
Datorită acestor misiuni din afara mănăstirii, monahul Ieronim a legat prietenii duhovnicești (așa cum reiese din corespondențe ) cu viitorii sfinți ai Bisericii: ierarhul Nectarie al Pentapolei și Starețul Filothei Zervakos.
Sfântul Ieronim a avut o evlavie deosebită față de Sfântul Ioan Gură de Aur. Biograful său, monahul Moise Aghioritul, scrie: ,,Dragostea sa pentru Sfântul Ioan Gură de Aur ajunsese la măsura celei pe care marele ierarh o avea pentru Sfântul Apostol Pavel. Scrierile lui erau cele mai iubite pentru el. Folosea cuvintele lui în vorbirea sa și se povățuia după ele în viață”[3].
Potrivit părinților împreună-nevoitori, în mănăstire, nopți întregi puteai zări lampa aprinsă în chilia sa. Nu îl vedeau niciodată întins, pentru că dormea șezând în scaun. Chilia era locul pe care-l iubea cel mai mult, din două considerente: acolo citea și se ruga, iar când a ajuns egumen al mănăstirii, în lunile de vară, niciodată nu ieșea să stea la umbră, ci deschidea numai fereastra și ușa chiliei și ,,fie citea, fie spovedea”[4].
După moartea egumenului său Ioanichie, la 18 aprilie 1920 Sfântul Ieronim a primit toiagul de egumen din partea părinților de la Simonos Petras, un toiag care a apăsat greu, pentru că odată cu ridicarea la rang de stareț, vrăjmașul și-a intensificat lupta împotriva sa. Astfel, la scurt timp, a fost nevoit să părăsească mănăstirea pentru diferite probleme externe.
Având legături de prietenie cu Sfântul Nectarie, în loc să meargă la Metocul Înălțării la Atena, a debarcat în Eghina. Acolo, scrie monahul Moise Aghioritul, ,,l-a întâlnit pe Sfântul Nectarie, care era bolnav și pe care îl cunoscuse la prima vizită a Sfântului în mănăstirea lor, în 1898. De atunci s-a creat o legătură duhovnicească între ei, reînnoită prin vizitele Starețului Ieronim la Atena[5]”.
Monahul Moise Aghioritul relatează acest eveniment harismatic, revederea acestor doi corifei ai monahismului contemporan, care au depășit prin răbdarea nedreptăților toate uneltirile diavolului: ,,Era ajunul praznicului Sfintei Treimi, când este și hramul acelei mănăstiri. Sfântul era la pat, neputând să meargă să cânte la priveghere. Monahiile l-au întrebat dacă să bată clopotele. El a răspuns: ,,Bateți-le, că vine preotul!”. Pe când sunau clopotele, Starețul Ieronim a intrat în mănăstire. ,,Nu v-am spus că vine un preot și încă un stareț aghiorit?” le-a spus Sfântul. După priveghere, Sfântul Nectarie i-a cerut Starețului Ieronim să treacă pe la toate chiliile monahiilor ca să le binecuvânteze, dar el nu a făcut ascultare de arhiereul lui Dumnezeu, ci a plecat în ascuns. Mai târziu, când povestea această întâmplare, spunea lăcrimând: ,,Cine sunt eu înaintea unui Sfânt?”[6].
Sfântul Ieronim n-a uitat cererea Sfântului Nectarie, iar cu câteva zile înainte de adormirea sa, a vizitat Mănăstirea Sfântului Nectarie din Eghina și le-a binecuvântat pe maici.
Adesea Sfântul Nectarie îi vorbea despre experiențele duhovnicești și bucuriile Raiului, pe care le vedea prin răpirile dumnezeiești. După adormirea Sfântului Nectarie, Sfântul Ieronim, la cererea Sfântului, și-a asumat povățuirea duhovnicească a monahiilor din Mănăstirea Sfintei Treimi. ,,Locuia în chilia Sfântului, unde i s-a dat patul și hainele lui. Sfântul Ieronim a fost unul dintre primii care și-a dat seama de sfințenia cinstitului ierarh. Ținea fotografia lui împreună cu icoanele și îl cinstea ca pe un Sfânt. Îl numea părintele său și făcea acesta lăcrimând”[7].
Aceste abateri de la drum i-au îngrijorat pe părinții mănăstirii, însă Sfântul Ieronim îi îmbărbăta duhovnicește prin scrisori. Ca egumen s-a dedicat întru totul obștii. Era împreună-slujitor cu ceilalți părinți la altar, ajuta la frământarea aluatului pentru pâine, vara lucra la grădină, iar iarna ajută la dezăpezit. Fiind om duhovnicesc, nu credea că un egumen trebuie să fie privat de aceste ascultări. Mulți dintre monahi nu l-au înțeles. Ei voiau ca egumenul lor ,,să fie ca o persoană decorată, să meargă cu cârja stărețească și să poarte mantie”[8].
Sfârșitul anului 1928 este marcat de mari încercări. Acuzațiile legate de poziția față de calendar și încercarea de a diminua naționalismul care bântuia mănăstirea, s-au soldat în anul 1931 cu alungarea sa din mănăstire. Sfântul Ieronim era de părere că, nu doar cei proveniți din Asia Mică sunt îndreptățiți să viețuiască la Athos, ci toți cei care voiau să se lepede de lume, chiar dacă nu proveneau din acea parte geografică a lumii. Problema calendarului a tratat-o cu mult discernământ. A înțeles că toată acea tulburare nu provenea dintr-o adevărată râvnă către Domnul, ci erau exagerări și interpretări greșite, puse pe seama naivității. Când ieșea din mănăstire, liturghisea după noul calendar, fapt care a cântărit la alungarea sa.
Astfel, la jumătatea anului 1931, Sfântul a părăsit mănăstirea și a petrecut șase luni la Mănăstirea Cutlumuș. De aici, a plecat ca duhovnic la Metocul ,,Înălțarea Domnului”, unde a întreprins o bogată activitate misionară, dedicându-se în întregime slujirii oamenilor. Aici a continuat viețuirea monahală de la Muntele Athos: la Sfintele Paști mânca doar verdețuri, niciodată nu intra în chilia altuia, priveghea necontenit și se ruga cu străpungere. Fii lui duhovnicești, din dragoste, îi dădeau bani din belșug. Când i se terminau banii, se împrumuta ca să facă milostenie.
În iarna anului 1957, după 17 ani petrecuți în Asia Mică, alți 43 de ani petrecuți la Mănăstirea Simonos Petras, și ultimii 26 de ani la Metocul ,,Înălțarea Domnului”, Sfântul Ieronim Simonopetritul și-a dat sufletul în mâinile Celui pe care l-a dorit încă din pruncie, eliberându-se de mult- chinuitul trup, purtător de nenumărate boli necruțătoare.
[1] Monahul Moise Aghioritul, Părintele Ieronim Simonopetritul. Starețul Metocului ,,Înălțarea Domnului”, traducere din lb.greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Evanghelismos, București, 2008, p. 36.
[2] Gh. Hrisant, Revista ,, Aghia Schepis”, 91/1979, p. 73.
[3] Monahul Moise Aghioritul, Părintele Ieronim Simonopetritul. Starețul Metocului ,,Înălțarea Domnului”, p. 48.
[4] Ibidem, p. 150.
[5] Ibidem, p. 75.
[6] Ibidem, p. 75-76.
[7] Ibidem, p. 77.
[8] Ibidem, p. 97.
Autor: Teologul Grigore Constantin
