A fost cel mai iubit și mai cinstit proroc la poporul iudeu, a fost și este cel mai popular proroc la poporul nostru. Deși n-a scris niciun rând, duhul care i-a călăuzit străduinţele vieţii trăiește în toate cărţile proorocilor, iar amintirea lui se perpetuează din generaţie în generaţie, până la Mântuitorul. În mijlocul mulţimii închinătorilor iudei stăruie credinţa revenirii lui în lume, ca premergător al lui Mesia. Alături de fi gura lui Moise legiuitorul stă cea a lui Ilie proorocul. Cei doi sunt principalii piloni pe care se sprijină dumnezeiasca acţiune de pregătire a sufl etului omenesc pentru primirea Fiului lui Dumnezeu. La Schimbarea la Faţă, stau de vorbă cu Iisus Hristos, reprezentând etapele pregătitoare ale mântuirii neamului omenesc.

Poporul nostru credincios, moștean al tuturor formelor de viaţă în care s-a cristalizat creștinismul primar, îi cinstește amintirea, îl slăvește ca pe un sfânt. Alături de numele marilor eroi ai creștinătăţii, numele lui Ilie este purtat cu cinste de atâţia fii ai neamului. În credinţa populară, Ilie este sfântul care ascultă ruga oamenilor, ducând-o la picioarele tronului divin pentru a trimite ploaie binefăcătoare peste lanurile și livezile însetate și care, plin de mânie în faţa fărădelegii omenești, trimite ca pedeapsă trăznetele și grindina pustiitoare. Este sfântul îndurării în faţa suferinţei nevinovate, protector al celor umili, care cu sudoarea feţei își câștigă pâinea de toate zilele, dar în același timp și sfântul mâniei și al pedepsei necruţătoare pentru cei răi și necredincioși.

În fulgerele care străbat cerul înnorat, poporul nostru vede mersul triumfal al lui Ilie în carul de foc, iar trăznetul care a atins o casă este biciul de foc pedepsitor de păcate cu care lovește el. De aceea, nimeni nu se apropie să dea o mână de ajutor la stingerea unei case incendiate de trăznet, căci nimeni nu îndrăznește a se împotrivi proorocului.

Mai mult, sub infl uenţa cu care românul ţine praznicul Sfântului Ilie, în satele cu populaţie mixtă, ziua de 20 iulie este zi de repaus pentru toţi. E ziua când chiar și protestanţii dau slujbe la bisericile ortodoxe pentru ca Ilie să le apere și să le binecuvinteze averile. Pe la Brașov, sașii îl numesc „sfântul românilor” și nimeni n-ar îndrăzni să iasă la câmp de ziua lui. Se ţin minte multe întâmplări nenorocite cu cei care l-au dispreţuit. Unuia i-a trăznit șura, pe altul l-a trăznit încărcând fânul, al treilea a rămas schilod pe viaţă, furtuna răsturnându-l din car etc. Sfântul Ilie este iute la mânie și ziua lui aduce vremuri tari, de aceea este cuminte ca omul să se ferească.

Ne întrebăm: de unde această importanţă și popularitate a profetului care stăruie de douăzeci și opt de veacuri? Cartea primă a Regilor ne-a păstrat numai câteva episoade din viaţa și activitatea lui. Ele însă sunt de ajuns pentru a ne face o icoană despre uriașa lui personalitate. Îndeosebi două din ele sunt mai mult grăitoare.

Primul ne vorbește despre lupta plină de dârzenie a lui Ilie pentru triumful credinţei în singurul Dumnezeu adevărat, pentru respectul și împlinirea poruncilor Lui împotriva rătăcirii idolatre, a desfrâului și a întregului cortegiu de păcate, sprijinite ofi cial de pătura conducătoare a poporului iudeu, în frunte cu regele Ahab și desfrânata lui soţie, Izabela. Ahab, regele din Israel, între anii 918 și 987 î. Hr., se căsătorește cu Izabela, fi ica regelui Ethbaal din Sidon și Tir, care mai înainte fusese preot al lui Astarte. Sub infl uenţa Izabelei, o fanatică adeptă a acestui cult, clădește în orașul de reședinţă, Samaria, un templu închinat idolului Baal, punând în slujba lui patru sute cincizeci de preoţi, iar alături un oracol al lui Astarte cu patru sute de profeţi. Cultul adevăratului Dumnezeu este prigonit și ameninţat cu desfi inţarea. Moravurile ușoare și desfrâul, împreunat cu idolatria baalitică, pătrunde în toată clasa conducătoare, ba chiar și în popor.

În aceste împrejurări apare Ilie, trimisul lui Dumnezeu, un bărbat cuminte, credincios și neînfricat. În cuvântări aprinse mustră pe conducători, mustră pe rege, ameninţându-l cu pedepsele cerului. Puţini îl iau în seamă. Ahab este prea slab ca să îndrepte răul pe care l-a făcut. Mânia Izabelei care se vede înfruntată se varsă împotriva profetului. Viaţa îi este în pericol. Se refugiază într-un loc pustiu din valea Kerit, unde Dumnezeu îl hrănește printr-un corb. Pedeapsa cerului se abate asupra necredincioșilor: trei ani și jumătate niciun picur de ploaie nu cade pe pământul prăfuit al Palestinei. Foametea seceră zeci de mii de vieţi omenești, seacă râurile și izvoarele. În toiul secetei și valea Kerit seacă și Ilie se refugiază în Fenicia unde trăiește la o văduvă căreia cu putere dumnezeiască îi înmulţește făina, untdelemnul și-i înviază fiul.

De aici, revine în patrie, când pedeapsa de sus a ajuns la culme. E vizitat de Obadia, ministrul regelui, cu care pune la cale o întâlnire cu regele. La această întâlnire propune o probă și anume: atât el, cât și preoţii baalitici să ridice câte un altar de jertfă, cerând foc de la Dumnezeii cărora se închină fi ecare. Ahab primește propunerea. Pe muntele Carmel se înalţă cele două altare. Preoţii baalitici cu închinătorii lor, în rugăciuni zgomotoase, cer idolului să-și arate puterea. Jertfa rămâne neaprinsă. Ilie se roagă și el lui Dumnezeu, rugul se aprinde îndată, și jertfa arde. Dovada era dată. Dumnezeul lui Ilie e singurul Dumnezeu adevărat. Preoţii lui Baal sunt uciși. Proorocul triumfă, idolatria Izabelei primește lovitura de graţie.

O nouă rugăciune face ca pedeapsa secetei să înceteze. Cerul Palestinei se întunecă, pământul însetat de apă începând a rodi (1 Regi 17-19).

Al doilea episod ne povestește despre un alt confl ict al profetului cu Ahab și Izabela. Alături de palatul regal, iudeul Nabot avea o vie, moștenire părintească. Izabela râvnea la această proprietate. Nabot n-a primit să vândă via. Atunci, Izabela a făurit un plan păgân de a-l ucide pe vecinul încăpăţânat. În numele regelui, a ordonat un timp de post în cetatea lui Nabot. În timpul postului, mărturii mincinoase aveau să acuze pe Nabot în faţa mulţimii că a hulit pe Dumnezeu, cerând să fie pedepsit cu moartea, după legile iudaice. Diavolescul plan a reușit. Nabot a fost condamnat și ucis cu pietre, iar proprietatea a ajuns în posesiunea lui Ahab.

În faţa noii nelegiuiri a pășit Ilie, descoperind făţiș crima și ameninţându-l pe rege și pe regină cu pedepse dumnezeiești. Ahab a fost cuprins de frică, pocăindu-se (1 Regi 21).

Din aceste episoade biblice Ilie ne apare ca un luptător dârz și neînfricat pentru credinţa în Dumnezeu Cel adevărat, într-un timp de mare rătăcire și împotriva conducătorilor naţiei sale. Pentru această atitudine suferă prigoane, suferă exilul, dar nu se dă bătut. Având ajutorul divin alături, învinge. Ilie însă nu concepe credinţa numai ca o simplă manifersare cultică, ci ca o trăire pe toate tărâmurile vieţii.

Credinţa în Dumnezeu impune o anumită conduită, orientată după vrerea cerului. De aceea, cu aceeași dârzenie cu care a luptat împotriva necredinţei și rătăcirii se impune și pentru o viaţă morală corespunzătoare. Nelegiuirea lui Ahab faţă de Nabot este numai o sinteză a valului de imoralitate care stăpânea în sânul clasei conducătoare. De aceea, înfi erarea acestei nelegiuiri simbolizează întreaga acţiune de purifi care întreprinsă de Ilie. În această acţiune, este sprijinul celor umili și năpăstuiţi, este sprijinul poporului care suferă fără nădejdi jugul despotismului.

De aici a izvorât și s-a alimentat stima și dragostea cu care mulţimea l-a îmbrăcat pe Ilie mai mult decât pe orice alt prooroc al Vechiului Testament. Zi de zi a crescut, devenind o fi gură legendară, slăvită din neam în neam.

Strădaniile lui pentru cea mai nobilă cauză din viaţă, cauza credinţei mântuitoare, rămân o măreaţă pildă pentru posteritate.

Liviu Galaction Munteanu, „Sfântul Ilie”, în Viaţa Ilustrată XI (1944), nr. 7, pp. 1-3.