În fiecare an, la 4 decembrie, Biserica Ortodoxă aduce cinstire Prea Cuviosului Părinte Ioan Damaschin, teolog, filosof, imnograf și melod de mare profunzime și prestigiu.

Este născut la 676 în Damasc (de unde și cognomenul Damaschin) într-o familie creștină nobilă și bogată, tatăl său fiind evlaviosul Serghie Mansur, consilier al califului arab Abdul Malic. Ca reprezentant al creștinilor în fața califului, Serghie Mansur a răscumpărat dintre robii creștini și pe monahul Cosma. Originar din Italia, acesta era un bun cunoscător al filosofiei, un teolog subtil și un foarte apreciat muzician, fapt pentru care Serghie i-a încredințat educația fiului său.

După moartea tatălui său, tânărul Ioan a ocupat aceeași dregătorie în administrația Califatului de Damasc. Mai târziu, bănuit fiind de atitudine conspirativă în favoarea Bizanțului, a fost nevoit să părăsească funcția oficială, retrăgându-se împreună cu fratele său adoptiv Cosma, în celebra mânăstire palestiniană Sfântul Sava, unde a și îmbrăcat haina monahală. Aici a fost hirotonit preot de către patriarhul Ioan al Ierusalimului. A încetat din viață în jurul anului 749. În Mineiul pe decembrie sunt elogiate meritele sale de imnograf și melod, fiind numit Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, David cel dulce cuvântător, Vioară dumnezeiască etc.

Opera Sfântului Ioan Damaschin este foarte variată și bogată, cuprinzând scrieri polemice, dogmatice, morale, ascetice, exegetice, imnografice și melodice. Se cuvine a remarca faptul că Sfântul Ioan a fost implicat activ în controversa iconoclastă, devenind unul dintre cei mai mari apărători ai cultului icoanelor. De asemenea, el este considerat unul dintre cei mai importanți imnografi și formatori ai muzicii bizantine. Ca imnograf a compus o mare parte din imnele și antifoanele duminicale, precum: Canoanele Învierii celor opt glasuri, seria de Canoane la Nașterea și la Botezul Domnului, la Înălțare, la Cincizecime, la Schimbarea la Față, la Adormirea Maicii Domnului ș.a. De asemenea, a compus multe irmoase și tropare dintre care amintim cunoscutele tropare de umilință („Miluiește-ne pe noi, Doamne”, „Ușa milostivirii”). Tot el a compus axionul „De Tine se bucură” ce se cântă la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Se știe că până în secolul al VIII-lea interpretarea și învățarea muzicii bizantine se făcea empiric, neexistând în acest sens o metodă tehnică de redare grafică a semnelor muzicale. În această perioadă cântările liturgice înmulțindu-se și lipsind un sistem de interpretare bine precizat, slujitorii Bisericii au început să cânte după propriul gust, adoptând tehnici muzicale „de teatru” și „de lume”. Sesizând această neorânduială, Sfântul Ioan Damaschin a inițiat un proiect de îndreptare și sistematizare a structurilor melodice liturgice. În acest sens, a adunat melodiile care se cântau în epoca sa, structurându-le după modelul tetracordului antichității elene (unitate intonațională alcătuită din patru sunete consecutive care intră în componența unui mod). Învățatul mitropolit Hrisant, reformator al muzicii bizantine din secolul XIX-lea, susținea că cele patru ehuri sau glasuri superioare (dorian, lidian, frigian și mixolidian) ale tetracordului elen, au servit lui Damaschin ca temei pentru formarea celor patru ehuri de bază biserice ș ti (I-IV) ale melodicii bizantine, iar cele patru ehuri eline numite plagale, formate din ehurile superioare, au devenit sursa celor patru glasuri bisericești derivate sau „lăturalnice” (V-VIII).

Structurile modale sau glasurile muzicii liturgice bizantine, așa cum au fost sistematizate de către Damaschin, au preluat numele vechilor ehuri grecești: dorian, lidian, frigian și mixolidian, iar după căderea Constantinopolului (1453) au fost codificate prin numerotarea de la I la VIII, așa cum au rămas până astăzi. Pentru a putea fi învățate cu ușurință, Sfântul Ioan a compus o „Gramatică” de cântări bisericești, precum și un adevărat manual cu metode pentru învățarea corectă a cântării, intitulat Aghiopolita. De asemenea, pentru a ușura transpunerea în practică a normelor teoretice, a întocmit Octoihul, pe baza celor opt glasuri bisericești, în ale căror tonalități erau executate imnele Învierii din fiecare duminică. Cele opt glasuri bisericești se succed ciclic pe tot parcursul anului liturgic, începând de la Paști, fiecare săptămână avându-și glasul său de bază. Linia melodică a celor opt glasuri a fost exprimată grafic prin vechile semne cunoscute în Răsăritul creștin numite neume, care alcătuiesc fondul semiografic al muzicii bizantine. Acestea își au originea în muzica vechilor popoare din Grecia și Asia Mică, adică zona geografică ce este considerată a fi leagănul creștinismului. În acest sens, se poate spune că ehurile sau glasurile bisericești n-au fost inventate de către Sfântul Ioan Damaschin, el fiind de fapt cel care le-a sistematizat și le-a dat o expresie liturgică, adică le-a făcut compatibile cu principiile cultului creștin. Meritul său cel mare a fost acela că a simplificat semnele melodice, care erau foarte multe și complicate, oferind astfel o metodă simplă și eficientă de intrare în universul muzicii liturgice. De o mare importanță în evoluția muzicii bizantine este faptul că prin geniul său, Sfântul Ioan a reușit să o purifice de balastul sonorităților inadecvate cultului, ce s-au înfiltrat din muzica mondenă a epocii sale.

În Țările Române acest sistem a fost asimilat încă de la început, un rol esențial avându-l o pleiadă de muzicieni prestigioși din secolele XVIII – XX, între care amintim aici Filotei Sin Agăi Jipei, Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanul, Ștefanache Popescu, Ion Popescu-Pasărea etc.

Una dintre producțiile imnografice ale slujbei renumitului melod îl cântă astfel: „Părinte Ioane, preaînțelepte, Biserica lui Hristos cu cântări ai înveselit-o, alcătuind melodii cu insuflare dumnezeiască, prealăudate. Că atingând, părinte, alăuta ta cu lucrarea Duhului, la fel cu cea a lui David, cu preaplăcute sunete ai arătat-o, care fiind făcută să răsune cu dumnezeiești melodii, pe toți i-a încântat”.

Bibliografie:

Pr. Prof. Dr. ENE BRANIȘTE, Liturgica Generală, Ed. a II-a, București, 1986.
Pr. Prof. Dr. PETRE VINTILESCU, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântare bisericească, București, 1937.
Episcop NIFON PLOIEȘTEANU, Imnologia Bisericii Ortodoxe în Octoih, Trier, 1974.
Dr. BADEA CIREȘEANU, Tezaurul liturgic, 3 vol., București 1910-1912.


Autor: Pr. Gavril Vârva – În revista Renașterea, nr. 12, dec./2002, p. 6.

Share This