La anumite răstimpuri, din popor se ridică oameni în care Duhul lui Dumnezeu lucrează cu putere. În Rusia sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX, Sf. Ioan de Kronștadt adeverește permanenta actualitate a sfințeniei. În vremuri sufocate de formalism și anchilozare spirituală, într-o epocă dominată de ofensiva nihilismului și a ateismului, specifică zorilor Revoluției bolșevice, preotul Ioan din portul militar al St. Petersburgului dă naștere unei efervescențe duhovnicești de mare amploare, izvorâtă dintr-o conștientizare profundă a Sfintei Liturghii și a tainei fratelui. S-a remarcat printr-o trăire mistică aparte, prin zel misionar și predicatorial, prin vaste activități caritabile, toate născute  din dragoste de Dumnezeu și din sentimentul compasiunii față de cei năpăstuiți. Sf. Ioan face evidente în lume resorturile tainice ale preoției, admonestând astfel indirect rutina și indiferența spirituală cărora cad pradă majoritatea slujitorilor altarului. Secretul schimbării și înnoirii lumii, parcă ne spune acest sfânt, pleacă de la preot și de la asumarea conștientă a vocației lui.

Ioan Serghiev, viitorul preot din Kronștadt, s-a născut la 19 octombrie 1829 în gubernia Arhanghelsk de la Marea Albă. Tatăl său, Ilia Mihailovici, paraclisier la biserică, provenea dintr-o veche familie sacedortală, cu o ascendență de peste 350 de ani. A fost crescut într-o viață simplă, obișnuită mediului rural, centrată în jurul bisericii și limitată la orizontul simplu, dar luminos, al lecturilor duhovnicești. La început va avea dificultăți la învățătură, motiv pentru el să- și pună nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Acum face experiența rugăciunii stăruitoare, care îl va însoți în momentele grele. Absolvă ca șef de promoție seminarul teologic din Arhanghelsk, dar performanțele sale, în cadrul Academiei Teologice din St. Petersburg – din cauza inadaptării la specificul predominant scolastic al învățământului teologic – vor fi mai degrabă mediocre. Aceasta nu-l împiedică să asume plenar vocația mărturisitoare a preoției. Tentat de o experiență misionară la popoarele necreștine din China, Siberia sau America, optează totuși pentru pastorația în rândul conaționalilor săi, convins că și poporul rus, creștin prin botez, are nevoie de redescoperirea credinței. Alege să se căsătorească cu fiica unui protoiereu, dar va trăi toată viața în castitate, pentru a se dedica în întregime pastorației. Parohia încredințată acestuia număra multe persoane de condiție modestă, unele trăind în promiscuitate morală și socială. Spre acestea își va îndrepta atenția proaspătul preot, încercând prin povețe și îndemnuri să le schimbe moravurile și viziunea despre lume. Nu va câștiga decât disprețul și ironiile acestora, convinși fiind că Sf. Ioan nu e decât unul dintre mulții preoți căzuți la rândul lor pradă formalismului religios dominant în epocă. Acum intervine momentul de cotitură în viața Sfântului Ioan de Kronștadt. Se convinge că pentru a opera o schimbare radicală în viața semenilor săi trebuie să se dăruiască pe sine. Din acest moment preotul Ioan devine, cu adevărat, omul rugăciunii. Minunile nu întârzie să apară, iar faima lui se răspândește repede în întreaga Rusie. Era cunoscut peste tot și devenise simbolul unei speranțe.

Pastorația Sfântului Ioan de Kronștadt are câteva caracteristici aparte. Cu o mare evlavie față de Hristos și Sfintele Lui Taine, a slujit toată viața zilnic Sf. Liturghie, loc unde duhul său se hrănea și se întâlnea cel mai intim cu Dumnezeu. Era asaltat în fiecare zi de mii de oameni, pe care îi spovedea și îi împărtășea. Numărul mare de credincioși nu îi îngăduia o spovedanie particulară, de aceea primea, prin excepție, dezlegare de la Sf. Sinod pentru o spovedanie generală, precedată de o predică mobilizatoare. Pentru împărtășirea acestora, Tainele erau pregătite în cantități imense, iar actul în sine dura până la trei ore. Slujirea liturgică, milostenia sau alte acțiuni caritabile, vindecările, toate erau însoțite de o rugăciune stăruitoare și unică în felul ei. Sf. Ioan era un preot de foc. Nu ținea prea mult de formă, iar pentru cei străini modul lui de a fi provoca nedumeriri. Se ruga liber, cu intensitate, chiar în formularul liturgic. Gesturile sale, neobișnuite, atipice pentru imaginea clasică a unui sfânt, porneau dintr-o inimă sinceră, erau semnul unei libertăți a duhului și dovedeau o intimitate profundă cu Dumnezeu. Era îndrăzneț la rugăciune și de aceea ascultat, iar minunile deveniseră un fapt firesc. Însoțea această experință spirituală de citirea și meditarea la Sfintele Scripturi. Trăirile lui au făcut în timp obiectul unui jurnal intitulat Viața mea în Hristos. De altfel, toate scrierile lui au fost publicate sub forma unor Opere complete în șase volume. O parte dintre ele au fost traduse deja în românește.

Sf. Ioan de Kronștadt aprecia ca responsabilă de răcirea credinței în popor, îndepărtarea acestuia și a păstorilor lui de înțelegerea profundă a Sfintei Liturghii. El este, într-un fel, promotorul unei renașteri euharistice, cu accentul pus pe pocăință și pe o împărtășire cât mai deasă. Evlavia lui nu s-a rezumat însă la perimetrul liturgic. În sprijinul celor nevoiași, înființează câteva așezăminte sociale, cu caracter filantropic sau educativ, cum ar fi „Casa dragostei de muncă”, administrată de frăția ortodoxă a parohiei unde slujea părintele și împărțită pe diferite sectoare sau categorii de activitate: școală, atelier etc. A înființat câteva mănăstiri, însă poporul îl iubea mai ales pentru minunile săvârșite și pentru milostenia practicată individual.

Un preot așa de neobișnuit nu putea trece neobservat în epocă. Dimpotrivă, și-a câștigat nenumărați admiratori, însă și detractori tenace. Evlavia în popor s-a răspândit pe tot cuprinsul țării, depășind chiar granițele ei. Îl iubeau credincioșii simpli, unii clerici, nobili, până la familia imperială. Această evlavie a avut și devierile ei sectare, așa-numiții „ioaniți” – o grupare ce proclamase în preotul din Kronștadt o nouă întrupare a lui Dumnezeu – pe care Sf. Ioan i-a condamnat cu fermitate. Comportamentul lui ieșit din tipare, modul cum se îmbrăca, opiniile politice au dus la o vastă campanie de presă, menită să-l discrediteze. În paginile ziarelor va fi adesea criticat și ridiculizat. În general, în mediile bisericești persoana și activitatea lui erau privite cu suspiciune și dezinteres. Era invidiat sau discreditat de confrații sacerdoți pentru insolitul pastorației sau al vederilor sale duhovnicești. Chiar Sf. Teofan Zăvorâtul se arătase frapat și deranjat de ele. Se păstrează un interesant schimb de scrisori între cei doi sfinți contemporani. Episcopul Teofan, rezervat față de pronunțata evlavie euharistică și ascetismul nemonahal practicate de preotul din Kronștadt, îl avertiza pe acesta în privința pericolelor iminente la care se expun cei din lume, odată ce își propun să practice rugăciunea lui Iisus și alte nevoințe în afara unui mediu monahal. Sf. Ioan a încercat zadarnic să se justifice. Dezacordul dintre cei doi rămâne o dovadă a experienței inedite, revoluționare, într-o anumită măsură, dar legitime, pe care sfântul Kronștadtului o propunea lumii și totodată un semnal privitor la riscul ca isihasmul și viața sacramentală, asceza și viața cultică să evolueze paralel.

Mare sacerdot, rugător înfocat, povățuitor încercat, misionar neobișnuit, om milostiv, predicator de mare simțire, Sf. Ioan de Kronștadt și-a uimit contemporanii prin anvergura staturii sale duhovnicești. Acest fapt părea cu atât mai surprinzător cu cât cel în cauză era un preot de mir. Poporul l-a canonizat, neoficial, îndată după moarte (care a avut loc pe 20 decembrie 1908), neîncetând să-l cheme în ajutor. Oficial a fost trecut în rândul sfinților de Biserica rusă din emigrație în anul 1964, iar de Patriarhia Ortodoxă a Moscovei la 8 iunie 1980. Misiunea lui obligă la receptivitate și, în mod cert, poate însufleți râvna oricărui preot.


* În revista Renașterea, nr. 12, dec./2008, p. 6.

Share This