Sfântul Ioan Iacob de la Neamț și sensibilitatea duhovnicească

de | aug. 4, 2020 | Biografii

Sfântul Porfirie Casocalivitul obișnuia să sublinieze o condiție importantă pentru a fi sau a deveni ortodox – a avea sufletul poetic. Acest lucru înseamnă a participa la taina creației și a-L vedea în ea pe Dumnezeu ca într-o oglindă. Înseamnă a participa la bucuria lumii, dar și la durerea ei. Înseamnă a identifica frumosul din lume, dar și a încerca să o modelezi din perspectiva frumosului. Oricum, „poet” , în sensul etimologic al cuvântului desemnează pe cel care făurește, cel care creează. Din perspectiva duhovnicească, poetul este cel care, mai întâi, se reconfigurează interior și, în consecință, cel care, deși trăiește în afara lumii, își asumă viața lumii în toată mișcarea ei și o „recreează” în sensul spiritualizării ei.

Sfântul Ioan Iacob, un om înzestrat cu o sensibilitate poetică sporită, dublată de o viață spirituală intensă, rupe fărâmituri din inima sa și le transpune în poezii cu dimensiune catehetic-pastorală. Despre modul în care s-au născut, el însuși ne spune, într-o scrisoare datată 10 iunie 1954: „Mi-ar fi cu neputință să alcătuiesc stihuri până nu simt adânc în inima mea ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei dintr-o cremene; dar asta se întâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul bucuriei sau al durerii, al mustrării pentru păcate sau al recunoştinței față de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, nu pot cânta în versuri, adică nu pot împleti cuvinte în stihuri care să mişte inima altora. Când scriu ceva mişcător simt o durere în inimă, ca şi cum stihurile ar fi nişte fărâmituri despicate din însăşi inima mea zdrobită, de aceea şi cuvintele curg însoțite de lacrimi uneori. Pentru asta adevăratele stihuri mişcă pe cititori aproape aşa cum a fost mişcată şi inima celui ce a scris”[1].

Sfântul Ioan (Ilie) Iacob se naște la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani credincioşi, Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. Din botez primește numele de Ilie.  Când abia împlinește șase luni, mama sa își dă sufletul în mâinile Domnului, rămânând în grija bunicii sale, Maria. După doi ani, moare şi tatăl său, în război, în toamna anului 1916. Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală. 

În vara anului 1932, cei apropiați doreau ca el să urmeze Facultatea de Teologie din Cernăuţi și să devină preot. Doar că gândul său era acela de a deveni monah. La scurtă vreme, pe când lucra la câmp, Ilie primește o descoperire. Aude un glas de sus, zicând: „mănăstire!” Cerând binecuvântarea duhovnicului său, intră în obştea Mănăstirii Neamţ. Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim, îl primește cu multă căldură şi îi rânduiește ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător şi smerit. Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă grijă de cei bolnavi. Un an mai târziu, rasoforul Ilie Iacob primește îngerescul chip din mâna episcopului Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre, primind numele de Ioan. Dorind viaţă pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Țara Sfântă, intră în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului, unde se nevoieşte timp de zece ani, primind ascultarea de paraclisier, apoi de infirmier al mănăstirii. Între anii 1939-1940 sihastrul Ioan Iacob se nevoiește împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici îl cunoaște pe monahul Ioanichie Pârâială, care îi rămâne ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Șase ani mai târziu este hirotonit diacon și preot în biserica Sfântului Mormânt de episcopul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe Valea Iordanului. În luna noiembrie 1952, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva. Iar un an mai târziu se retrage cu ucenicul său la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde se va nevoi timp de șapte ani.

În vara anului 1960, pe 5 august, trece la Domnul la vârsta de numai 47 de ani. Douăzeci de ani mai târziu, trupul său a fost aflat nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că Dumnezeu l-a proslăvit în ceata sfinţilor pentru sfinţenia vieţii sale pământești. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinţilor în iunie 1992, cu data de prăznuire 5 august, ziua mutării lui la cele veşnice, iar Patriarhia Ierusalimului va recunoaște această canonizare la începutul anului 2016.

Întreaga sa operă, formată din versuri, proză, scrisori, culegeri din Sfinți Părinți, traduceri, reface drumul invers al omului căzut – din Ierihon către Ierusalim sau Sion, descriind simbolic, dar totuși practic, taina pocăinței. În mod special versurile sale descriu plânsul omului nostalgic după paradisul pierdut. Paradoxul vieții monahale este extrem de limpede exprimat în viața și scrierile Sfântului Ioan – deși retras din lume, cântă durerea lumii, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, propune o cale de regăsire interioară și de întâlnire cu Dumnezeu. Cu precădere versurile sale capătă valențe pedagogice. De altfel aceasta este dimensiunea esențială a operei sale – Sfântul Ioan Iacob scrie de dragul celor care au nevoie de îndrumare.

Vom încerca să identificăm trei momente simbolice, așa cum le sugerează Sfântul Ioan Iacob în versurile sale. În primul rând, acesta insistă mereu pe conștiința că, fără de Dumnezeu, omul are o valoare inferioară, oricum mult mai neînsemnată decât cea la care a fost chemat: „Ce sunt eu fără de Domnul?/ Sunt un praf de oase reci…/ Fără darul Sfintei Troiţe,/ Eu sunt vierme stricător,/ Căci, trăind fără lumină,/ Fără de nădejde mor!” (Fără El) Era un om al timpului și înțelegea că definirea omului fără a-L lua în calcul pe Dumnezeu venea dintr-o perspectivă strict materialistă asupra lumii și omului, specifică vremurilor sale. Încrederea maximă în posibilitățile de manifestare ale tehnicii o socotea drept o fugă după himere și o anulare a sensului primordial al omului – aceea de a fi o ființă duhovnicească. Citez două strofe din poemul „Odinioară și acum”: „Toată străduinţa lumii /Este spre a dovedi /Că: „Materia e totul,/ Duhul n-are unde fi”!/ Cât de mult se mai înşeală/ Cel numit „Cuvântător”/ Care cearcă numai „firea”/ Neştiind pe „Făcător”!”

În continuare, conștiința nimicniciei este baza de pe care se pornește în calea pocăinței, o lucrare permanentă a omului care îl face să experieze în arvună Împărăția lui Dumnezeu ca „deja”, dar și ca „nu încă”, deplin întâmplându-se după trecerea în veșnicie. În poemul „Diagnoză sufletească”, într-un limbaj extrem de simplu și de accesibil, dezvoltă această lucrare ascetică, atingând câteva etape esențiale în acest demers: atenția la propriile păcate (cunoașterea de sine) – „Dacă mintea noastră uită/ „Cunoştinţa cea de sine”,/ Zboară gândul totdeauna/ La păcatele streine”; urmată de pomenirea morții, ca sursă a nepăcătuirii – „Iar la „pomenirea morţii”/ Dacă nu suntem deprinşi,/ Ne luptăm cu grija vieţii/ Şi mereu suntem învinşi”; nevoința rugăciunii, fără de care omul nu poate să progreseze – „Când lăsăm de bună voie/ Rânduiala rugăciunii,/ Prinde mare îndrăzneală/ Viermele deşertăciunii”; atenția ca asceza să fie susținută de înfrânare și post, evitând orice exces –„Băutura şi mâncarea/ Folosind cu lăcomie/ Va veni pe capul nostru/ Pacostea de trândăvie”; evitarea clevetirii și a judecății aproapelui, următorul pas necesar – „De năravul clevetirii/ Dacă nu ne dezbărăm,/ Cu înşelăciunea minţii/ Mai pe urmă ne legăm”; la toate acestea se adaugă postul simțurilor exterioare, care secondează și întăresc postul de bucate – „Iar auzul şi vederea/ Dacă nu le stăpânim,/ Mare pagubă la suflet/ Totdeauna suferim”; în cele din urmă, mai este nevoie de o spovedanie sinceră, pentru a evita dezvoltarea ulterioară a păcatelor în patimi, după modelul teologiei ascetice clasice – „Când năravul rău cloceşte,/ (Nefiind mărturisit),/ Scoate puişori de patimi/ Care rod necontenit”.

Pe lângă osteneala omului, în urcușul său spre Cer, mai are nevoie de adierea harului, pe care o primește de sus: „Şi-odată cu Lumina Sfântă/ Când vei trimite-o la Mormânt/ Stropeşte inima mea frântă/ Cu roua Duhului Tău Sfânt” (Dorul Sfânt).

La capătul drumului stă întâlnirea cu Domnul în Împărăția Lui. Aici se poate identifica și dorința sa ca toți, dar, în mod special cei din neamul său, să pornească pe drumul pocăinței, bătătorit și validat de înaintașii săi, și să ajungă la fericirea pe care Domnul a promis-o: „Având credinţa neclintită,/ Tu vei ajunge negreşit,/ (Pe calea neprimejduită)/ La „Ţărmul” cel prea mult dorit./ Urmează deci pe calea dreaptă/ Strămoşilor celor iubiţi;/ Căci, iată, duhul lor te-aşteaptă/ În „Ţara celor Fericiţi”./ Mereu se roagă pentru tine/ La Milostivul Dumnezeu/ Să fii părtaş cu ei la „bine”/ Smerite suflete al meu”. Acesta poate fi și testamentul pentru neamul său – nu părăsiți credința neclintită, care ne conduce la „țărmul” promis de Domnul și atât de jinduit de om – pecetluit de cele două sentimente specifice omului duhovnicesc – durerea și dragostea pentru lumea întreagă. Sfântul Ioan Iacob este poetul lui Hristos, dar și poetul neamului său!


[1] De la Ierihon către Sion, Jerusalem, 1999, p. 12.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

Ultimele articole

Pescuirea minunată

Pescuirea minunată

Evanghelia de astăzi e bogată în sensuri și extrem de actuală. O exegeză completă ar putea face de-a dreptul subiectul unei cărți, căci episodul „pescuirii minunate” are deopotrivă valoare simbolică, teologică și dacă s-ar face o investigație atentă, de bună seamă,...

Patriarhul Justinian Marina

Patriarhul Justinian Marina

Cel a cărui viață vă invit să o descoperim astăzi a păstorit Biserica Ortodoxă Română în condiții extrem de grele, reușind să o ferească de multe pericole și să contribuie chiar la dezvoltarea ei sub anumite aspecte. Controversat pentru unii, providențial pentru...

Mai multe din Biografii
Maica Tereza de Calcutta – creionul lui Dumnezeu

Maica Tereza de Calcutta – creionul lui Dumnezeu

Într-o rugăciune adresată lui Dumnezeu, Maica Tereza de Calcutta scria: „Iisuse scump, ajută-mă să răspândesc lumina Ta oriunde merg. Umple-mi inima cu Duhul Tău și cu viața Ta… Luminează prin mine și fii prezent în mine, astfel încât orice suflet cu care intru în...

Vasile Militaru – o viață în slujba adevărului și a credinței

Vasile Militaru – o viață în slujba adevărului și a credinței

„Dacă am pierdut averi și ranguri, dar nu am pierdut credința în Dumnezeu, nu am pierdut nimic” – Poetul Vasile Militaru   Vasile Militaru a fost un poet creștin, dar mai înainte de toate a fost un om care și-a înțeles menirea pe acest pământ. Și-a asumat atât în...

Părintele Dometie de la Râmeți, făclie prin credință

Părintele Dometie de la Râmeți, făclie prin credință

E posibil ca părintele Dometie de la Râmeți să nu se afle printre cei mai cunoscuți părinți ai Bisericii Ortodoxe Române din secolul trecut. Cu toate acestea el a atras atenția contemporanilor prin duhovnicia și bucuria de a sluji Domnului. Eminent și devotat,...

Sfântul Ioan Maximovici – lecție de sfințenie pentru omul contemporan

Sfântul Ioan Maximovici – lecție de sfințenie pentru omul contemporan

„Sfințenia nu este pur și simplu neprihănire, pentru care cel drept ar merita bucuria binecuvântării în Împărăția lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, o astfel de dreptate prin care oamenii sunt plini de harul lui Dumnezeu, în măsura în care curge din ei asupra acelora cu...

Elisabeta Rizea – Eroina care a rezistat 12 ani în temnițele comuniste

Elisabeta Rizea – Eroina care a rezistat 12 ani în temnițele comuniste

Elisabeta Rizea a fost o ţărancă mică şi aprigă, îmbrăcată mereu în port naţional. Și-a pus întotdeauna viaţa în slujba semenilor şi a ținut piept, cu mult curaj, opresiunilor regimului comunist. A plătit pentru această îndrăzneală cu  12 ani de temniţă grea. A...