Sfântul Ioan Rusul – Mărturisitor, Tămăduitor și ocrotitor al credinței tinerilor 

Sfinții zilei

Fericit este acela care nu se va sminti întru Mine, a spus Mântuitorul atunci când ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul au venit să Îl întrebe dacă El este Mesia sau să aștepte pe altcineva (Matei 11:6). Peste veacuri, sfinții cre ș tinătății au dus lupte până la sânge pentru a împlini acest cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos și pentru a gusta din acea fericire despre care Mântuitorul vorbea. Unul dintre cei care au purtat până la capăt și au biruit în lupta de a nu se sminti întru Hristos a fost și Sfântul Ioan Rusul.

Chipul sfântului se ridică peste veacuri înaintea conștiințelor noastre, ca pildă de credincioșie, de demnitate și de frumusețe sufletească. Trecut prin focul războaielor, al robiei în pământ străin, al bătăilor și al batjocurii, Sfântul Ioan Rusul a rămas statornic în credința sa și prin aceasta, înaintea pildei vieții sale mucenicești, se vădește urâciunea învârtoșărilor, a revoltelor și a lepădării de Dumnezeu, și încă din pricini neînsemnate – manifestări pe care le întâlnim peste tot, și poate mai ales în noi înșine, astăzi, când trăim vremuri pașnice și iubitoare de confort.

Născut în anul 1690 în Rusia, într-o familie bine-credincioasă, tânărul Ioan a participat la războiul ruso-turc din anul 1711, fiind luat prizonier de tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului și vândut unui ofițer superior turc, în Asia Mică. Avea la vremea aceea numai 21 de ani. De la început, turcii l-au torturat, ca să se lepede de Hristos. L-au bătut, l-au scuipat, i-au ars părul și pielea capului (Acatistul Sfântului Ioan Rusul, Icosul 1), după cum i-au supus la chinuri grele și pe ceilalți mulți tineri aduși robi din Rusia. Dar chiar dacă cei mai mulți dintre tinerii ruși căzuți în robie nu au rezistat la această încercare și au trecut la mahomedanism, Sfântul Ioan însă nu s-a lepădat. Nu a fost nicidecum o alegere ușoară. Putem înțelege acest lucru dacă ne gândim că și într-o clasă, la școală, sau într-o sală de curs, la facultate, ori chiar în cercul de prieteni, pe timp de pace, când nu există amenințarea unor sancțiuni severe, dacă majoritatea este împotrivitoare lui Dumnezeu, este greu să aibă cineva puterea să se opună curentului, să-și mărturisească credința și să nu adune îndoieli în inima sa. Cu cât mai greu trebuie să fi fost pentru Sfântul Ioan Rusul, când tinerețea cu toată promisiunea bucuriilor ei trecătoare abia începea, viața îi era amenințată și el se găsea singur între oameni, în pământ străin. Și totuși, sfântul nu a cedat. A reușit acest lucru pentru că sufletul său era înflăcărat de dragostea pentru Domnul Hristos. Pentru că avea ochii lăuntrici ațintiți mereu la Cel Răstignit, la Care se raporta în orice împrejurare. O dovedesc cuvintele cu care, se spune în acatistul închinat lui, tânărul Ioan a răspuns stăpânului turc, parafrazând cele scrise în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel: „Cine poate să mă despartă de dragostea Hristosului meu? Ca rob ascult poruncile tale, dar în credința mea în Domnul Hristos nu mai ești tu stăpân. Îmi amintesc pătimirile Sale și sunt bucuros să primesc și eu cele mai cumplite chinuri, dar de al meu Iisus Hristos nu mă lepăd” (Condacul 2).

În timpul robiei sale, tânărului Ioan i s-a dat sarcina de a se îngriji de grajd și de animalele de aici și a fost pus să doarmă între ele. Sfântul Ioan Rusul nu s-a tulburat peste măsură nici de gălăgia și mizeria în care a fost pus să slujească și să doarmă, nici de loviturile copitelor vitelor, ci și-a întors din nou ochii spre Mirele Ceresc, descoperind că i s-a oferit un nou prilej de a se asemăna cu Acesta, căci și Domnul Dumnezeul Său S-a născut între dobitoace, într-o peșteră. Într-atât s-a bucurat de această asemănare și și-a asumat nevoința grea, încât rugăciunile pe care le făcea aici toată noaptea au devenit tot mai puternice și în loc de duhoarea animalică, grajdul se umplea de bună mireasmă. Iar când, peste ani, stăpânului său i s-a făcut milă și i-a propus să se mute din grajd, sfântul a refuzat, preferând să-și păstreze nevoința. Astfel, Sfântul Ioan a dat pildă lumii întregi că orice situație, oricât de grea, prin chemarea lui Dumnezeu se schimbă minunat.

Dar nu numai în încercările trupești L-a urmat Sfântul Ioan Rusul pe Mântuitorul, ci și în cele duhovnicești, și în cea mai grea poruncă, aceea a iubirii dușmanilor. Chiar dacă stăpânul său s-a purtat urât cu el la început, încercând să-l silească să se lepede de Hristos, bătându-l și umilindu-l, și chiar dacă era de altă credință, Sfântul Ioan nu l-a urât, ci dimpotrivă, l-a purtat în rugăciunile sale, ocrotindu-l și aducând binecuvântare asupra casei lui în așa măsură, încât însuși stăpânul a înțeles că pricina bogăției care se aduna la casa lui erau rugăciunile robului său, care atrăgeau milostivirea Dumnezeului celui Viu. Mai mult decât atât, Sfântul Ioan a lucrat asupra agăi din Procopie o minune imposibil de negat. Astfel, în timp ce acesta era plecat într-un pelerinaj la Mecca, soția sa a organizat un ospăț la care se servea și un fel de pilaf care îi plăcea mult soțului ei. Pus să slujească la masă, ascultând suspinul stăpânei sale care își dorea ca și soțul ei să se fi ospătat din acel fel de mâncare, trecând peste râsetele și necredința celor de la masă, Sfântul Ioan Rusul a cerut o farfurie cu pilaf, s-a dus în grajd, s-a rugat și, prin rugăciunea sa, farfuria a ajuns chiar în camera unde poposea în acea zi aga. Mirarea tuturor a fost nemărginită atunci când ofițerul turc s-a întors din pelerinaj aducând cu el farfuria pe care era gravat propriul lui nume. Și din pricina acestei minuni, care nu venea decât să încununeze blândețea și smerenia firii sale, Sfântul Ioan a devenit în timp tot mai prețuit și mai îndrăgit și de stăpâni, dar și de toți ceilalți din jurul său. De aceea, mai târziu, la înmormântarea sa vor participa nu numai creștini, ci și musulmani și armeni. Totuși, prigonirea sa nu a încetat nici după mutarea din viața pământească. În anul 1832, Osman Pașa, trecând prin Procopie, în calitate de trimis al sultanului, a aruncat în foc sfintele moaște. Dar acesta nu a fost decât prilejul unei alte minuni, pentru că turcii au văzut atunci moaștele sfântului mișcându-se în mijlocul flăcărilor, ca și cum ar fi fost viu și au fugit îngroziți. Trupul sfântului a rămas întreg, păstrând doar o negreală de la jar și de la fum, ca mărturie a minunii petrecute atunci.

Privind la viața Sfântului Ioan Rusul, avem motive să ne umplem de nădejde că Dumnezeu nu îi lasă singuri pe robii Săi nici în cele mai cumplite situații. Chiar și în miezul amărăciunii robiei și al suferințelor, Dumnezeu i-a rânduit tânărului Ioan cetate de scăpare: o biserică a Sfântului Gheorghe, situată în apropierea casei ofițerului turc. Aici își petrecea Sfântul Ioan nopțile în priveghere și rugăciuni, aici își găsise un duhovnic și aici se împărtășea în fiecare sâmbătă. Din Taina Sfintei Euharistii își lua sfântul puterea care minunează sufletele peste veacuri, tocmai pentru că nu e omenească, ci dumnezeiască: puterea de a rămâne singur și de a rezista. Și pentru că a înțeles puterea ei și a râvnit să se întărească și să se îndulcească cu Sfânta Împărtășanie, Dumnezeu nu l-a lăsat lipsit pe robul Său de unirea cu El nici în cele de pe urmă clipe ale vieții sale pământești, Sfântul Ioan primind într-un măr Sfintele Taine. Totodată, viața Sfântului Ioan ne conștientizează cu privire la roadele pe care trebuie să le aducem dacă mâncăm Trupul Mântuitorului și ne adăpăm cu Sângele Lui și ce jertfă trebuie să fim gata oricând să ne asumăm.

Despre viața Sfântului Ioan, prea puține lucruri au rămas în scris. Dar nevoințele și minunile sale au rămas întipărite nu pe hârtie care se fărâmițează, arde în foc și nu mai este, ci în con ș tiințele nemuritoare ale celor care l-au cunoscut. Și mai mult decât atât, sfântul se face cunoscut oamenilor chiar și astăzi, într-un mod foarte personal, apropiindu-se de fiecare dintre cei care îl cheamă și ajutându-l acolo unde îi este mai greu. Lucrarea sa acoperă o mulțime de necazuri omenești. Câteva dintre minunile pe care le-a făcut sfântul după mutarea sa la Domnul, prin mijlocirea lui înaintea lui Dumnezeu, sunt amintite în acatist. Sfântul din Rusia nu a avut copii, dar ajută familiile creștine să dobândească fii (Condacul 7), niciun om nu l-a ocrotit și nu l-a salvat din robie, dar el păze ș te atât viața trupească a pruncilor (Icosul 6), cât și pe cea sufletească (Condacul 9), mijlocind pentru întoarcerea la credință a tinerilor rătăciți. Nevoințele sale i-au adus boli și suferințe în trup și i-au atras moartea prematură, dar el este un vindecător al bolilor și al durerilor. Dreptate nu i s-a făcut pe pământ, dar el ajută oamenilor, să nu rămână păgubiți și nedreptățiți (Condacul 10). Mai mult decât atât, prigonit fiind, îi ajută pe cei prigoniți. Sfintele sale moa ș te au fost alinarea, nădejdea și întărirea grecilor care au fost nevoiți să plece din Asia Mică, după conflictul dintre Turcia și Grecia din anul 1922. În prezent, moaștele Sfântului Ioan se găsesc pe insula Evvia, în orașul Procopie, de unde nu încetează să săvâr ș ească minuni și să tămăduiască trupurile și sufletele celor care vin aici cu credință și i se roagă cu sinceritate.

Închinându-și tinerețea Mântuitorului Hristos, Sfântul Ioan Rusul a dobândit darul de a fi sprijinitor al tinerilor, călăuză și păzitor al credincioșiei acestora. Lipsit de libertatea exterioară, vremelnică, el ne arată drumul spre adevărata libertate, veșnică: aceea de a rămâne credincios Domnului nostru Iisus Hristos. Totodată, Sfântul Ioan Rusul ne ajută să înțelegem prin viața sa cum pot fi astâmpărate și cele mai aprige suferințe și așteptări. Atunci când a căzut prizonier era foarte tânăr și cu siguranță avea dorințe și aspirații firești, cum au toți oamenii la vârsta tinereții. La fel, trebuie să fi suferit mult, despărțit de părinți și de apropiați, de cei dragi lui, neputând să le spună măcar că e încă în viață sau să afle dacă ei mai trăiesc. Dar toate aceste dureri ale sfântului au rămas necunoscute. Ele s-au curățat și s-au desăvârșit acoperite fiind de smerenie, jertfă și încredințare în mâinile Dumnezeului Celui Viu.


Sursa: Revista Renașterea, nr. 8, aug./2014, p. 1.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Sfinții zilei
20 mai – Sf. Mc. Talaleu; Sf. Cuv. Talasie; Sf. Lidia din Filipi

20 mai – Sf. Mc. Talaleu; Sf. Cuv. Talasie; Sf. Lidia din Filipi

Sfântul Mucenic Talaleu a trăit în secolul al III-lea și era originar din localitatea Libanon Dasos, Fenicia – Libanul de astăzi, părinții săi Varuhie și Romilia fiind creștini, tatăl său a fost chiar episcopul acelei localități. Învățase medicina și ajunsese un...

19 mai – Sf. Sfințit Mc. Patrichie, episcopul Prusei

19 mai – Sf. Sfințit Mc. Patrichie, episcopul Prusei

Patrichie episcopul a stat de față înaintea eparhului Iulie care, căutând să-l facă să se închine la idoli, îi spunea că izvorârea apelor celor calde se face prin purtarea de grijă a zeilor și sunt vărsate pentru binele oamenilor. Sfântul mucenic i-a răspuns că...

18 mai – Sf. Mc. Petru, Dionisie și Paulin

18 mai – Sf. Mc. Petru, Dionisie și Paulin

În timpul persecuţiei împotriva creştinilor a împăratului păgân Deciu (249-251), un tânăr cu numele Petru a fost prins în Lampsac, o cetate aflată în Helespont. Petru a fost adus la dregătorul Optimus şi silit să jertfească zeiţei Afrodita. Dar nu a vrut să se supună...