Sfântul Ioan Scărarul este o figură centrală a spiritualității ortodoxe atât prin prăznuirea sa, despre care nu știm foarte multe lucruri, cât și prin opera sa.
Așa cum bine articula Arhid. Ioan. I. Ică jr.:,,În următoarele două duminici, Biserica ne oferă deci două figuri de oameni duhovnicești, un bărbat desăvârșit și o femeie desăvârșită, un nou Adam într-un fel și o nouă Evă duhovnicească. Un nou Adam în persoana Sfântului Ioan Scărarul, mare-le ascet de la poalele Muntelui Sinai, iar apoi chipul de pocăință și de desăvârșire duhovnicească tot din zona Orientului în persoana Cuvioasei Maria Egipteanca”.
Duminica a patra din Postul Mare a fost numită și „Duminica scării, a urcușului către Dumnezeu”. Autorul lucrării Scara este socotit drept „legiuitorul ascezei” și „făptuitorul” prin excelență.
În Scara, viața creștină apare ca un urcuș. Viața creștină asemănată unui munte care se urcă în etape. O Scară în 30 de trepte după cei 30 de ani ai vieții Mântuitorului, deci, în același timp, un urcuș duhovnicesc asemenea lui Moise, dar și o maturizare a omului duhovnicesc pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. De altfel, Scara mai are un titlu, mai vechi. Ea se mai numește și Tăblițe duhovnicești, în sensul că Sfântul Ioan Scărarul, care a urcat Muntele Sinai asemenea lui Moise și s-a întâlnit cu Dumnezeu, ca și el, se întoarce cu noi tăblițe duhovnicești pe care așterne în scris experiența duhovnicească a urcușului său spre Dumnezeu.
Vrednicul de pomenire ierarh Kallistos Ware, în introducerea pe care o face la una dintre edițiile de limbă engleză ale Scării, afirmă despre autorul ei că, „atât în sens figurativ, cât și în sens spiritual, imaginația lui Ioan a fost dominată de acești doi munți: Sinaiul și Taborul, ambii fiind ilustrați în cartea pe care a scris-o”. De Sinai, pentru că a trăit atât de aproape de el, iar vecinătatea aspră trebuie să-i fi amintit adesea de evenimentul din Ieșire, cap. 20; de Tabor, ca loc al arătării și al anunțării slavei lui Hristos, scena la care probabil medita fiind cea a Schimbării la Față a Mântuitorului, relatată la Matei 17, 1-8.
Nichita Stithatul, biograful Sfântului Simeon Noul Teolog, ne dă un amănunt semnificativ că Sfântul Simeon a descoperit Scara în biblioteca tatălui său, (un laic din aristocrația secolului al X) și mărturisește că „i-a devenit foarte familiară și asemenea unui pământ bun a primit sămânța cuvântului în inima sa”.
Atunci când citim Scara, trebuie să avem în vedere două aspecte foarte importante: în primul rând, că lucrarea a fost scrisă pentru monahii dintr-o mănăstire de obște anume (cenobium); iar apoi, că această scriere este un abecedar practic pentru orice creștin care trăiește o răstignire cotidiană.
Vorbind unui public practicant, să nu uităm că Triodul recomandată ca lecturarea ei să se facă zilnic în biserică la Ceasuri. Deci e o lectură obligatorie în Postul Mare.
Scara este o lectură obligatorie în Postul Mare, recomandată de Triod ( la Ceasuri), pentru importanța temelor ascetice și catanictice (de străpungere a inimii).
Cuvântul 1 din Scară, intitulat: ,,Despre lepădarea de viață deșartă și retragere”, este un scurt catehism, din care nu lipesc elemente de antropologie și soteriologie ortodoxă.
Sfântul Ioan deschide acest festin duhovnicesc prin a spune că Dumnezeu este al tuturor, ,,este viața tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor; al celor ce cred și a celor ce nu cred; al celor drepți și al celor nedrepți; al celor cinstitori de Dumnezeu și necinstitori; al celor nepătimași și pătimași; al călugărilor și al mirenilor; al înțelepților și al celor neînvățați; al celor sănătoși și al celor bolnavi; al tinerilor și vârstnicilor. Căci e ca răspândirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor. Și altfel, nu poate fi: ,,Că la Dumnezeu nu e căutare la față”( Romani 2, 11)”.
Sfântul Ioan Scărarul pornește de la faptul că Dumnezeu este izvorul vieții pentru toți oamenii. Totuși, oamenii se apropie de El în mod diferit. Unii Îl slujesc din frica de pedeapsă, alții din dorința răsplății, iar cei mai desăvârșiți Îl iubesc pentru El Însuși. Această diferență arată starea inimii fiecăruia și nivelul la care se află în viața duhovnicească. Drumul spre desăvârșire începe atunci când omul dorește să-L caute pe Dumnezeu nu doar pentru folosul personal, ci din dragoste și dor după El.
Lepădarea de lume nu trebuie înțeleasă doar ca o părăsire fizică a societății sau a bunurilor materiale: ,,Cel ce și-a făcut lepădarea (de viață din lume) din frică se aseamănă tămâii ce arde, care răspândește la început bună mireasmă, dar pe un urmă sfârșește în fum. Iar cel ce a făcut aceasta pentru nădejdea răsplății e ca o piatră de moară ce se mișcă pururea la fel. Dar cel ce a ales retragerea din dragoste de Dumnezeu a dobândit foc îndată de la început, care, aruncat în materie, aprinde o văpaie din ce în ce mai mare”.
Pentru Sfântul Ioan, adevărata lepădare este mai ales o transformare a inimii. Ea înseamnă renunțarea la voia proprie, la patimi și la atașamentul față de lucrurile trecătoare. Omul care începe acest drum își schimbă direcția vieții: de la căutarea plăcerilor și a slavei omenești, spre dorința de a trăi pentru Dumnezeu.
Această hotărâre cere curaj și credință. Sfântul Ioan arată că mulți oameni sunt chemați la viața duhovnicească, dar puțini aleg cu adevărat lupta pentru curățirea sufletului. Cel ce pornește pe acest drum trebuie să fie statornic și să aibă o credință puternică. Fără această hotărâre, omul riscă să se întoarcă la vechile obiceiuri și să fie atras din nou de lucrurile pe care a încercat să le părăsească. Sfântul Ioan nu-i slăbește nici pe mireni. Îi învață cum să petreacă duhovniceascește, în conformitate cu voia lui Dumnezeu: ,,Am auzit pe unii care petrec în lume cu nepăsare, zicând către mine: „Cum putem noi, cei ce viețuim împreună cu soțiile (sau cu soții) noastre (noștri), să petrecem viața călugărească?” Acestora le-am răspuns: „Toate lucrurile bune pe care le puteți face, faceți-le: nu defăimați pe nimeni, nu furați de la nimeni, nu mințiți față de nimeni, nu vă înălțați față de nimeni, nu urâți pe nimeni, nu vă despărțiți de adunările de la slujbele din biserică, pătimiți împreună cu cei lipsiți, nu pricinuiți nimănui sminteală; de ceea ce e al altuia să nu vă apropiați; îndestulați-vă cu ceea ce vă este de ajuns. ce vă pregătesc femeile voastre. De veți face așa, nu veți fi departe de Împărăția cerurilor”.
Lepădarea de lume are și mai multe trepte. Mai întâi este părăsirea bunurilor și a atașamentelor exterioare. Apoi vine renunțarea la voia proprie, adică acceptarea unei vieți de ascultare și smerenie. Cea mai dificilă este însă lepădarea de mândrie și de iubirea de sine, deoarece acestea sunt adânc înrădăcinate în sufletul omului. Lupta adevărată nu este doar cu lucrurile exterioare, ci mai ales cu propriul ego.
La începutul acestei călătorii apar multe încercări. Amintirea plăcerilor din trecut, dorul de familie sau frica de greutăți pot slăbi hotărârea celui care a început viața duhovnicească. Sfântul Ioan explică faptul că aceste încercări sunt firești și fac parte din lupta începutului. Prin răbdare și credință, ele pot fi depășite, iar sufletul devine treptat mai liber și mai liniștit.
Credința este temelia acestei lupte. Fără credința că Dumnezeu îl ajută și că osteneala nu este zadarnică, omul nu poate rămâne statornic. De aceea, Sfântul Ioan compară pe cel ce începe viața duhovnicească cu un soldat care intră într-o bătălie. El trebuie să lupte cu patimile, cu gândurile și cu obișnuințele vechi, dar dacă rămâne credincios, lupta devine mai ușoară pe măsură ce înaintează: ,,Să purtăm cu bucurie și cu frică lupta cea bună, netemându-ne de vrăjmașii noștri. Căci deși nu se văd, ei privesc la fața sufletului nostru. Și dacă o văd pe aceasta schimbându-se de frică, se înarmează mai amarnic împotriva noastră, înțelegând, viclenii, că ne-am înfricoșat. Deci să ne înarmăm cu curaj împotriva lor, căci nimeni nu se războiește cu cel ce se luptă cu hotărâre”.
Scopul final al lepădării de lume nu este simpla renunțare la lucruri, ci dobândirea libertății sufletului. Când omul se desprinde de patimi și de dorințele dezordonate, mintea se limpezește, iar inima se deschide către iubirea lui Dumnezeu. Astfel începe adevăratul urcuș duhovnicesc, care va continua prin celelalte trepte ale Scării, până la culmea ei: dragostea.
Prin urmare, învățătura primului cuvânt arată că începutul vieții duhovnicești este o decizie profundă de a schimba orientarea întregii vieți. Lepădarea de lume devine poarta prin care omul intră pe drumul curățirii și al apropierii de Dumnezeu, un drum care cere hotărâre, credință și răbdare, dar care duce în cele din urmă la libertatea și pacea sufletului.
