Cuvântul al VI-lea din Scară se deschide cu o excogitație reflexivă, care poate trezi un om dorul după Dumnezeu: ,,Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi”. Tema centrală a cuvântului este amintirea morții ca instrument al trezirii duhovnicești. În continuare, sfântul Ioan subliniază că nu este suficient să ne gândim teoretic la moarte; adevărata conștientizare trebuie să vină „întru simțirea inimii”. Semnul acestei trăiri este despătimirea voluntară de toate bunurile și părăsirea voii proprii, ceea ce reflectă idealul monahal al ascetismului și al supunerii față de voința lui Dumnezeu.

Autorul distinge gradul de maturitate spirituală: cel care așteaptă moartea zilnic este om cercat: ,, Semnul adevărat al celor ce-și aduc aminte de moarte întru simțirea inimii, este despătimirea de bună voie de toată zidirea și părăsirea desăvîrșită a voii lor. Cel ce o așteaptă pe aceasta în fiecare zi e om cercat. Cel ce o dorește în fiecare ceas e sfînt.”

Totuși, avertizează că nu toate dorințele de moarte sunt bune. Unele provin din obișnuința păcatelor, din deznădejde sau din mândrie, lipsind de autenticitate spirituală. Dorința adevărată a morții, spune el, vine doar prin lucrarea Duhului Sfânt, orientându-se spre comuniunea cu Dumnezeu și desăvârșirea sufletului: ,,Nu toată poftirea morții e bună. Căci sînt unii care, greșind neîncetat din forța deprinderii, o doresc pe aceasta cu smerenie. Și sînt iarăși alții care nu voi să se pocăiască, și aceștia o cer din deznădejde. Și sînt alții care nu au frică de moarte, deoarece se socotesc pe ei nepătimași, din mîndrie. În sfîrșit sînt unii care cer plecarea lor de aici prin lucrarea Duhului Sfînt.” Aici, este evidențiat că viața ascetică nu este un simplu exercițiu de renunțare, ci o călătorie interioară, în care moartea devine un instrument de eliberare de patimi și de apropiere de Dumnezeu. Dorința sinceră și inspirată de Duhul Sfânt transformă amintirea morții dintr-o frică naturală într-un semn de sfințenie.

Tot în Cuvântul al VI-lea  Sfântul Ioan relatează o poveste despre un anume Isihie Horevitul, prin care  transmite un mesaj profund despre pocăință și transformarea lăuntrică: ,,Nu voi tăcea să-ți fac cunoscută și povestirea despre Isihie Horevitul. Acesta petrecea totdeauna într-o totală lenevie, neavînd nici o grijă de sufletul său. Îmbolnăvindu-se odată cu trupul pînă la marginea vieții, încît părea că peste un ceas va muri, dar venindu-și iarăși în fire, ne rugă pe toți să plecăm îndată. Zidind apoi ușa chiliei, a rămas înăuntru 12 ani fără să mai iasă vreodată la vreo vorbă cu cineva. Nu mai gusta nimic altceva, decît pîine cu apă. Ședea numai acolo, cu mintea țintă (în extaz) la cele ce le văzuse în această ieșire (în extaz). Era atît de adunat cu mintea în sine, că nu și-a mai schimbat niciodată acest fel de viețuire, fiind pururea ieșit din sine și vărsînd lacrimi fierbinți, în tăcere. Dar cînd era să se săvîrșească, deschizînd ușa am intrat înăuntru. Și rugîndu-l mult, numai atîta am auzit de la el: «Iertați-mă! Nimenea de va avea pomenirea morții, nu va putea să păcătuiască vreodată». Iar noi ne-am minunat văzînd pe cel odinioară atît de nepăsător, preschimbat atît de repede cu o schimbare și prefacere fericită. Și înmormîntîndu-l cu cuvioșie în cimitirul apropiat al castrului, după un număr de zile căutînd sfintele lui rămășițe, nu le-am aflat. Domnul a încredințat, și în felul acesta, despre pocăința lui plină de grijă și vrednică de laudă, pe toți cei ce voiesc să se îndrepte după o lenevire îndelungată”.

După cum am văzut, monahul Isihie era, inițial, un om complet nepăsător față de sufletul său și față de viața spirituală, trăind într-o lenevire totală și fără grijă pentru ceea ce contează cu adevărat. Boala gravă care l-a adus aproape de moarte a fost punctul de cotitură al existenței sale. Această experiență i-a trezit conștiința și l-a determinat să se retragă complet din lume, izolându-se într-o chilie pentru mai bine de un deceniu.

În această singurătate, Isihie a renunțat la orice plăceri lumești, hrănindu-se doar cu cele strict necesare și concentrându-și mintea asupra lucrurilor spirituale. Această perioadă de asceză profundă și de introspecție l-a transformat complet: lacrimile, tăcerea și contemplarea constantă l-au făcut să devină un om cu adevărat pios, cu mintea mereu înălțată spre Dumnezeu. La finalul vieții sale, Isihie transmite un învățământ esențial: amintirea morții și conștientizarea limitei vieții sunt factori care împiedică păcatul și îi ajută pe oameni să se îndrepte. Această schimbare radicală, de la nepăsare la sfințenie, arată că pocăința adevărată poate reface sufletul chiar și după o viață de indiferență, iar răsplata lui Dumnezeu poate fi văzută în puritatea și neîntinarea rămășițelor sale, care nu au putut fi găsite după moarte.Astfel, povestea lui Isihie este un exemplu de transformare spirituală completă, un model de urmărire a vieții interioare, de renunțare la lume și de dedicare totală rugăciunii și pocăinței.

La Sfântul Ioan Scărarul, pomenirea morții nu este doar o amintire pasivă a sfârșitului biologic, ci un instrument duhovnicesc esențial pentru formarea unei vieți creștine autentice. Ea are mai multe dimensiuni și funcții în învățătura sa:trezește conștiința, întărește pocăința, cultivă smerenia și îl orientează pe om către viața veșnică.