Ar fi o mare pagubă duhovnicească să nu scriem despre viața și experiența niptică a Sfântului Iosif Isihastul (1897-1959), manifestată prin contemplare și zăvorârea minții în adâncul sufletului. Sfântul Iosif Isihastul este unul dintre cei mai mari nevoitori  ai Muntelui Athos, canonizat de către Patriarhia Constantinopolului în anul 2020.

S-a născut în anul 1898 în satul Lefkes din Paros. În adolescență a lăsat cele lumești și a plecat la Muntele Athos, unde s-a angajat în iubirea vieții isihaste, practicând mari nevoințe ascetice.

Această minunată pagină de sinaxar a înfăptuit o lucrare pe care mulți Părinți contemporani o socotesc ca fiind experiența dumnezeirii, din care Sfântul Iosif a gustat și a dat mărturie. Cârmuit de Duhul Sfânt, a ales să intre în bârlogul diavolului. A zguduit întregul iad și ne-a arătat prin aceasta că diavolul poate fi biruit. ,,Ori te mănânc eu pe tine, diavole, ori mă mănânci tu pe mine”[1], spunea Cuviosul.

Nevoințele acestui isihast athonit fără carte și studii superioare, s-a ridicat la nivelul marilor Părinți de odinioară, topindu-se cu trupul, căutând să rămână tot mai mult cu mintea răpită în cele negrăite, dumnezeiești. Învăluit de har, inima Sfântului Iosif Isihastul se aprindea de iubire dumnezeiască și striga: ,,Ține, Iisuse al meu, valurile harului Tău, că mă topesc ca ceara”[2]. În viața duhovnicească, compromisurile nu-și aveau locul. Se arunca în luptă, se silea până la sânge și fiecare zi era o adevărată mucenicie, un martiriu pentru dragostea lui Dumnezeu.

Drumul până la vederea lui Dumnezeu ( filosofia cerească) prin dobândirea Rugăciunii inimii, a fost unul pavat cu încercări de tot felul. O nevoință grea de închipuit de cineva străin de respectiva atmosferă a Muntelui Athos. Pe un astfel de nevoitor al zilelor noastre, unii l-ar fi suspectat de bigotism religios. Dar nu-i de mirare! Atunci când omul nu trăiește evanghelic câte puțin în fiecare zi, nu are cum să înțeleagă climatul pustiei, monahismul în sine, sau mintea Sfântului Iosif Isihastul coborâtă în inimă șase ore pe zi, de la nouă seara până la trei dimineața. În acest sens, nu de puține ori, Sfântul Iosif Isihastul le spunea ucenicilor: ,,Mântuiți-vă fără osteneală, copiilor, ziceți rugăciunea ( inimii)!”[3].

Un alt aspect pe care vreau să-l aduc în atenție este legat de transfigurare în întregime a Sfântului Iosif Isihastul. Întreaga sa viață a fost o luptă mucenicească, petrecută în mari nevoințe zdrobitoare: privegheri zilnice, sute de metanii zilnice, mâncare sărăcăcioasă, somn cât să nu fie răpus de moarte, și alte nevoințe care l-au încununat cu darul lacrimilor.

Sfântul Iosif Isihastul este un vas ales de Dumnezeu, care s-a dat pe sine spre zidirea întregului monahism și a noastră. A suferit în trup nenumărate boli. Un depozit de boli i-am putea spune. A dat sânge și a primit duh, purtând în trup semnele ostenelilor ascetice. Nu și-a uitat deloc menirea de călugăr, iar în orice împrejurare a vieții sale a rodit duhovnicește, nelăsându-l pe diavol să-i uneltească născociri.         Școala pe care a creat-o Cuviosul Iosif a fost într-adevăr locaș al harului dumnezeiesc, rod al isihiei, adâncită în lucrarea Rugăciunii lui Iisus. ,,Dar ce osteneli a tras părintele Iosif ca să vină harul”[4], zicea Cuviosul Efrem Katunakiotul.

Priveghea zilnic, depărtându-se de orice lucru  nefolositor, inclusiv de pelerinii care-i produceau pagube sufletești. Credea mult în neagoniseală. Nu a văzut în sărăcie o formă de asceză, ci un mijloc de câștigare a lipsei de griji și a vieții neîmprăștiate. Această liniște a ajutat mintea la interiorizare și la rugăciune. A iubit mult ascultarea, virtute care l-a înnobilat cu harul Duhului Sfânt și cu darul discernământului. Părinții athoniți o numeau ,,fericita ascultare”, marea virtute ce determina ca inima să ardă de dragoste pentru Dumnezeu. Sfântul Iosif Isihastul nu recomanda nici o altă virtute mai mult decât aceasta. Într-o epistolă de-a sa scria: ,,Nu am văzut odihnă mai mare decât cea dobândită din ascultare[5]„.

El însuși, aflat în supunere la doi bătrânei simpli ( Stareții Efrem Dogarul și Iosif), se golea de dragoste, făcea tot ce putea, din toată inima sa să-i odihnească pe cei doi. ,,Îi iubea mai mult chiar si decât pe sine însuși. Nu făcea ascultarea ca pe o corvoadă, ci cu bucuria ce izvorăște din dragoste”[6]. Anii petrecuți lângă Sfântul Iosif, întregul drum al despătimirii prin nevoință și ascultare, îl va determina pe unul dintre ucenicii săi, Sfântul Efrem Katunakiotul, să conchidă asemenea monahilor achimiți din vechime, prin maxima: ,,Ascultarea înseamnă viața, iar neascultarea moarte”.

Însușirea specifică a sufletului Sfântului Iosif a fost necurmarea rugăciunii. S-a rugat permanent, în ciuda tuturor bolilor ce-l chinuiau necontenit, și s-a luptat împotriva somnului petrecând permanent în stare de trezie. Priveghea în picioare sau mergând, silind firea să reziste cât mai mult. Însă toate ostenelile trupești s-au adunat și i-au paralizat jumătate din trup. Chiar și așa, Sfântul Iosif Isihastul n-a disprețuit niciodată încercările, ci spunea: ,,Da, Doamne al meu, pentru Tine, dar ajută neputinței mele!”[7].

Pururea-pomenitul Sfântul Iosif n-a făcut niciodată pogorămint în privința rugăciunii. Era grija și scopul său principal. O preavirtuoasă lucrare care îi aducea stări dumnezeiești ce culminau în răpiri. Noi, cei prea-lumești, cu greu ne adunăm în simțământul subțirării pentru ca rugăciunea să prindă intensitate. Omul se roagă dar nu simte nimic. În rugăciune, gândul îi face o radiografie a întregii zile: își amintește cu cine s-a certat, poartă un monolog cu el însuși, e preocupat de grija zilei de mâine, dar oare nu trebuia să-i răspund pe măsura faptelor lui? Ei, aceste gânduri ne inundă, însă care ar fi cauza lor ?

De multe ori, Cuviosul Iosif Isihastul se afunda liniștit în el însuși și părea că nu se mai afla printre ucenici. Un rol decisiv în dobândirea acestei stări duhovnicești l-a avut liniștea / isihia, ca și condiție practică necesară fiecărui început bun.  Când omul trăiește (cât poate) evanghelic pe tot parcursul zilei, rugăciunea va prinde elan, fără prea multă strădanie, fără ca gândurile să-i închidă simțurile. Dar când omul se hrănește permanent cu judecata aproapelui, pizmă, invidie și răutate, rugăciunea își ascunde măreția negrăită, făcând inaccesibilă legătura dintre eul propriu cu Eul Duhului Sfânt. Ca rugăciunea să aducă rod e necesară liniștea minții, adică pe tot parcursul zilei să împărățească pacea lui Dumnezeu, pe cât putem. Iar atunci când nu izbutim, ca sufletul să respire numai pentru Dumnezeu, trebuie să intrăm în rugăciune cu suspine negrăite, conștienți de căderile și neputințele noastre. Cu cât vom petrece în cotidian mai asumați evanghelic, cu atât mai mult dispoziția pentru rugăciune va fi alta. Mintea (neîmprăștiată) oprindu-se de la cele viclene și necurate, va lărgi inima, gata pentru întâmpinarea harului.

Din epistolele Sfântului Iosif Isihastul putem vedea că, ceea ce caută monahul în mănăstire, ar trebui să căutăm și noi: veselia duhovnicească, erosul dumnezeiesc, durerea pentru păcat, sau isihasmul urban. Isihasmul urban este exorcizarea propriei firi, căutarea unor momente de liniștite, fie și zece minute pe zi, în care să meditezi la propria ființă: duhovnicește, unde mă situez?

Paza gândurilor, pomenirea numelui lui Iisus printre treburile casnice, hrănirea pruncului în toiul nopții, nesomnul, căsătoria, sunt forme de asceză care-l sfințesc pe mirean. Prin lupta noastră cu păcatul și prin legătura strânsă cu Dumnezeu manifestată în trezvie, o râvnă care vine la pachet cu slăbănogirea trupului și a sănătății, harul lui Dumnezeu ne va covârși. Firește, în trup vom simți urmările trestiei care se îndoaie, însă duhovnicește ne vom armoniza cu viața Duhului.

,,Însă este cu neputință să scrie cineva despre Starețul Iosif Isihastul fără să-l pomenească și pe părintele Arsenie”, spunea Cuviosul Efrem Filoteitul, pentru că de când s-au cunoscut și până la moarte, au trăit împreună ca niște frați. Ucenic al Sfântului Iosif Isihastul, bătrânul Arsenie Pustnicul s-a mutat la cele veșnice în 15 septembrie 1983. Cuviosul Arsenie a lăsat monahismului cea mai mare lecție de smerenie, o mărturie pe care nici patericele nu o pot cuprinde.

După cuvioasa moarte a stareților lor, părintele Arsenie, mai mare cu douăsprezece ani decât Sfântul Iosif Isihastul, trebuia să preaia întâietatea stăreției, conform regulilor de la Muntele Athos. Cunoașterea măsurii proprii și recunoașterea harismelor Sfântului Iosif ( Francisc pe atunci), l-au determinat pe Arsenie să -și  supună voința, spunându-i: ,,Părinte, știi că eu nu pot lua asupra mea răspunderi, de aceea, te rog, primește sfinția ta întâietatea, iar eu îți făgăduiesc că te voi asculta până la moarte”[8].

Cu toate că Părintele Arsenie îl depășea pe împreună -nevoitorul său atât în anii de călugărie, cât și în vârstă, a reușit să calce peste diavolul iubirii de slavă deșartă, trăind în ascultare față de cel mai tânăr. Mai târziu, părintele Arsenie avea să spună: ,,Voiam să- l am ca stareț și pe povățuitor al meu pe Părintele Iosif, chiar dacă eram mai mare. El avea minte, eu nu aveam. El era contemplativ, eu eram practic. Aveam picioare, dar nu aveam ochii minții, nu eram niptic”[9].

Deși era monah de doisprezece ani, părintele Arsenie a trecut examenul ascultării. O condiție a sporirii în ascultare și rugăciune a fost credința în persoana Sfântului. În momentele de epuizare fizică, datorată ostenelilor trupești, zicea: ,,Pentru rugăciunile Starețului meu Iosif, Doamne, ajută-mi”. Și într-adevăr, Dumnezeu îi trimitea mângâiere și puterea de a continua osteneala trupească.

O altă lecție de smerenie este legată de Sfântul Siluan. Auziseră pe atunci de monahul rus, despre virtutea și rugăciunea lui. Sfântul Iosif a insistat mereu rugându-l pe părintele Arsenie să meargă împreună, însă bătrânul părinte se împotrivea. Dar care era pricina  împotrivirii? Părintele Arsenie știa rusa, așa că ar fi trebuit să intermedieze dialogul, să vorbească el în locul Starețului Iosif, iar starețul să stea deoparte și să asculte. Mai târziu, părintele Arsenie avea să relateze: ,,Se putea una ca asta? Eu să vorbesc ca un stareț, iar starețul să tacă precum un ucenic?”[10]. O astfel de dragoste smerită, de dreptă socotință avea părintele Arsenie. Nu săvârșea neascultare, ci era o dovadă a adâncii lui smerite cugetări.

Ani la rând, în timpul privegherilor, nu a conceput să se așeze sau să-și micșoreze numărul metaniilor sub numărul de 3000. Lectura era o condiție necesară a monahului. O considera un fel de rugăciune. Posmagul era hrana zilnică. Uneori posmagul avea și viermi, iar starețul Iosif găsi soluția: ,,De acum înainte vom mânca când se va înnopta și astfel nu vom vedea viermișorii!”[11]. La astfel de nevoințe, și la altele încă și mai grele l-a tras Sfântul Iosif pe acest bătrân isihast, și aceasta nu o zi sau două, ci aproape treizeci de ani.

Pentru rugăciunile Sfântului Iosif Isihastul, Doamne, mânuiește întreaga Ta zidire.

[1] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, p.53.

[2] Ibidem, p. 71.

[3] Ibidem, p. 113.

[4] Gheorgheos Kroustalakis, Gheronda Efrem Katunakiotul. Teologul și pedagogul pustiei, traducere din limba greacă: Ilie Stănus, Editura Egumenița, Galați, 2017, p.53.

[5] Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, traducere de pr. prof. dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2003, p. 88.

[6] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, p.75.

[7] Ibidem, p.211.

[8] Monahul Iosif Dionisiatul, Bătrânul Arsenie Pustnicul (1886-1983). Împreună-nevoitorul Starețului Iosif Isihastul, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p.43.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p.63.

[11] Ibidem,p. 49.

Autor: Teologul Grigore Constantin