Înainte de a expune scurta exegeză a Cuvântului 4 din Cuvinte ascetice, voi scrie câteva reflecții istorice și duhovnicești despre universul părinților sirieni, ca punte de legătură între creștinismul oriental și filonul grec-răsăritean.
Gnoseologia creștină pe linia tradiției siro-orientale și a scrierilor poetico-simbolice, specifice creștinismului aramaic. Grație manuscriselor descoperite de siracistul britanic Sebastian Brock și investigațiilor monahului orientalist Sabino Chialà, scrierile Sfântul Isaac Sirul „au înnoit cunoașterea unei gândiri duhovnicești unice, în care asceza isihastului singuratic se deschide, prin rugăciune și contemplare, spre experiența iubirii și milei fără de sfârșit ale lui Dumnezeu” (Arhid. Ioan I. Ică jr).
Sfântul Isaac este un autor prolific. Din pricina ascezei și a citirii Sfintelor Scripturi și-a pierdut vederea, iar frații așterneau în scris învățăturile sale, numindu-l „al doilea Didim”, pentru că era blând, gingaș, dulce și smerit. Nu mânca decât trei pâini pe săptămână, cu puține legume, și nu gusta mâncare gătită.
Studiul Bisericii Siro-Orientale ne oferă oportunitatea să înlăturăm acea imagine distorsionată asupra trecutului istoric al acestei Biserici. Arhidiaconul Ioan Ică jr. a făcut o amplă analiză a creștinismului siriac, introducându-ne, prin traduceri și prelegeri, în universul acestei tradiții a unei Biserici apostolice. Urmând teologiei moderne – spune același prolific teolog – „Am trecut cu vederea că, în interiorul creștinismului, a existat întotdeauna o tradiție aramaică, iar studiul creștinismului oriental și cel al limbii siriece (dialect al limbii aramaice vorbite de Mântuitorul Hristos și Sfinții Apostoli) nu și-au găsit până astăzi loc în academiile de specialitate. Percepția modernă a exclus dintru început Răsăritul siriac, cochetând ba cu filonul grec-răsăritean, ba cu cel latin-occidental. Principala cauză o depistează profesorul siriacist de la Oxford, Sebastian Brock, renumit pentru exegezele și studiile sale din domeniu, arătând modul în care s-a ajuns la această viziune, și anume: toți istoricii Bisericii până în secolul nostru au luat drept model Istoria Bisericească a lui Eusebiu de Cezareea, dar și schisma din jurul formulei de la Calcedon, care a separat Biserica orientală de cea greacă.”
Atât Sebastian Brock, cât și Raymond le Coz ne invită la un adevărat ospăț mistic, descoperind universul părinților sirieni din tradiția Bisericii Siro-Orientale. Isaac Sirianul a rămas cel mai citit autor filocalic. Nu există monah athonit care să nu fi citit Cuvintele ascetice. Stau mărturie cuvintele unuia dintre cei mai cunoscuți călugări athoniți, căruia i se datorează realizarea ediției critice a textului grecesc al Cuvintelor ascetice, vrednicul de pomenire stareț Vasilios Gondikakis: „Stau și citesc din Sfântul Isaac Sirul. Găsesc aici, la el, ceva adevărat, ceva eroic, ceva duhovnicesc. Ceva ce transcende spațiul și timpul. Simt că aici, pentru prima oară, este o voce care răsună în cele mai adânci părți ale ființei mele, până acum ascunse și necunoscute de mine. Chiar dacă este atât de departe de mine în timp și spațiu, iată că a venit până în cămara sufletului meu. Într-un moment de tăcere, el mi-a grăit mie, a șezut aici lângă mine. Chiar dacă am citit atâtea alte lucruri, chiar dacă am întâlnit atât de mulți oameni și chiar dacă astăzi atât de mulți alții trăiesc pe aici, prin jurul meu, niciunul dintre aceștia nu a fost atât de pătrunzător. Către nimeni altul nu am deschis ușa sufletului meu așa ca acum. Sau, ca să mă exprim mai bine, nimeni altul nu mi-a arătat mai frățește, mai prietenește că, în mine însumi, în chiar firea mea omenească, se află o astfel de ușă, o ușă care se deschide spre un spațiu care este deschis, este nemărginit. Și nimeni altul nu mi-a dezvăluit acest adevăr neașteptat și inefabil, anume că toată lumea aceasta lăuntrică aparține, întru totul, omului.”
În Cuvântul 4 din Cuvinte ascetice, Sfântul Isaac Sirul înșiră câteva virtuți și îndemnuri practice pe care Postul Mare le reia în imnografia Triodului: osteneala, răbdarea, neagoniseala, milostenia, cugetarea feciorelnică, înfrânarea, isihia, smerita cugetare, înstrăinarea, studiul cărților oamenilor sfinți și eliberarea de grijile vieții.
„Urăște lărgimea, ca să-ți păzești gândurile netulburate”, scrie Sfântul Isaac în Cuvântul 4. În scrierile isaachiene, tot ceea ce este în afara spectrului spiritual este „lărgime”. Lărgime este banul, pofta, desfătarea, akedia. În alt loc, Isaac Sirul numește „lărgime” îmbuibarea pântecelui, motorul care alimentează desfrâul. Acest fragment mă trimite cu gândul la Francisc de Assisi, la umilința și simplitatea cu care și-a înnobilat viața. Patericul franciscan spune povestea unui om cu totul înălțat și cufundat în Dumnezeu, încât mulți îl batjocoreau și îl considerau prost, și aceasta pentru că era în posesia preaînaltei sărăcii. Până și Papa Inocențiu al III-lea, când l-a văzut cu tunica ruptă, umil și desculț, l-a ironizat, spunându-i: „Frate, du-te și paște porcii, cu ei te asemeni mai degrabă, nu cu oamenii! Tăvălește-te în noroi cu ei, învață-i Regula ta și fii predicatorul lor.”
La Sfântul Isaac, adevărata libertate este despătimirea. Nimic nu vom lua cu noi, decât faptele noastre – bune sau rele. Luptăm o viață întreagă pentru câștig, dar, la finalul vieții, la ce vor folosi casele și banii, dacă ne-am pierdut sufletul?
În alt loc, Sfântul Isaac Sirul scrie: „Când vrei să pui început lucrului lui Dumnezeu, fă-ți mai întâi testamentul, ca unul care nu mai are de trăit în această viață și ca unul care se pregătește de moarte și nu mai are nădejde de viață, ca și cum ai fi ajuns la sfârșitul zilelor tale.” Dacă s-ar fi șters Evanghelia de pe fața pământului, ar fi fost suficient acest îndemn al Sfântului Isaac pentru a reîntregi în noi duhul Evangheliei. Viața în Hristos înseamnă moarte perpetuă. Nu putem aștepta potolirea vânturilor pentru a semăna. În viața duhovnicească, vânturile au rostul lor. Pot fi constructive sau nocive, în funcție de natura omului, de câtă lumină sau întuneric zace în sufletul său. Omul luminos întâmpină vântul cu nădejde, în așteptarea cerului albastru. Forța vântului îl tăvălește la pământ, îi ridică praful în aer, îi astupă simțurile, dar, după revenirea în simțiri, omul caută pocăința.
Dar cum ne pocăim când ne învârtoșăm? Același Isaac ne spune că mulțimea bunătăților dumnezeiești intră în suflet prin rugăciune și isihie. Când rupem o oră din timpul nopții, Dumnezeu ne cercetează, ne cicatrizează urmele furtunii și naște în noi cunoașterea propriei slăbiciuni. Această cunoaștere creează dispoziții lăuntrice, ne face mai atenți în gestionarea arșiței sufletești. Însă nimeni nu poate dobândi această cunoaștere decât prin conștientizarea păcatelor. Vrednic este cel care își plânge starea de păcătoșenie, pentru că, odată ajuns în acest punct, va trăi fiecare clipă ca pe un ultim contact cu cele pământești, tânjind după moartea trupească, înviind pentru veșnicie.
În Cuvântul 4, Sfântul Isaac Sirul insistă ca toată suflarea duhovnicească să cerceteze viețile oamenilor sfinți și Evanghelia: „Citește neîncetat și fără saț cărțile oamenilor sfinți despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru că acestea povățuiesc cugetul să vadă rânduiala făpturilor lui Dumnezeu și a lucrurilor Lui, și îi dau putere din ele, și îl pregătesc să dobândească imbolduri iluminoase din subțirimea lor, și îl fac să călătorească cu limpezime spre înțelegerea făpturilor lui Dumnezeu. Citește și în Evangheliile cele rânduite de Dumnezeu spre a fi cunoscute de întreaga lume, ca să iei merinde din puterea proniei Lui cea din fiecare generație și cugetul să ți se afunde în cele minunate ale lui Dumnezeu. Pentru că o astfel de citire ajută scopului tău. Citirea să-ți fie în liniște față de tot ce se petrece în întregul univers și fii liber de multa tulburare a trupului și de învolburarea lucrurilor, ca, prin înțelesurile dulci, să cercetezi în sufletul tău gustul cel preadulce, care este mai presus de orice simțire, și pentru ca sufletul să le simtă prin zăbava sa în ele.”
„Întoarcerea la Scriptură” a fost un motto în Bisericile de tradiție vechi-orientale. În riturile creștine (etiopian, copt, armean, siriac), de pildă, Săptămâna Pătimirilor era definită de expresia dorinței de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu. Pe tot parcursul zilelor, creștinii rămâneau în biserică și privegheau, cugetând la cuvintele Scripturii. Credinciosul etiopian asculta evenimentul intrării în Ierusalim relatat de toți evangheliștii; într-o singură zi era citită în întregime Psaltirea, iar Apocalipsa era lecturată în cheie eshatologic-pascală.
Prin lecturile biblice, creștinismul oriental a trăit plenar trecerea lui Hristos prin moarte și înviere – practic, orele de odihnă nocturnă se pierdeau în procesiuni și meditații, noaptea devenind zi, ca prelungire a privegherii lui Hristos în Grădina Ghetsimani.
Sfântul Isaac insistă asupra acestei metode de extragere a sevei duhovnicești din scrierile sfinților și din Evanghelie. Citirea acestora nu este un exercițiu intelectual, ci o reală oportunitate de catehizare a minții, dobândind mintea lui Hristos.
Cuvintele Sfântul Isaac Sirul nu reprezintă doar un exercițiu cultural sau teologic, ci o călăuză vie pentru parcursul nostru duhovnicesc. Asceza, rugăciunea, isihia, lectura Scripturii și cercetarea vieților sfinților devin repere concrete care ne disciplinează mintea și ne înmoaie inima. Toate acestea ne ajută să parcurgem Postul Mare cu multă stăruință, cu trezvie și cu nădejde, transformând nevoința într-un drum al cunoașterii de sine și al întâlnirii milostive cu Dumnezeu.
Închei cu un citat al profesorului episcop Alexander Golitzin, care parcurge rezumativ biografia spirituală a Sfântului Isaac Sirul: „Fie ca Isaacul lui Dumnezeu să ne tulbure pe noi toți, iar noi, drept urmare, să creștem în iubirea de aproapele pe care Sfântul Isaac n-a obosit să o laude.”
