Cuvântul 16 din Cuvinte ascetice poate fi considerat o Summa Theologica a scrierilor niptic-ascetice isachiene. În acest Cuvânt este sintetizată spiritualitatea duhovnicească a Răsăritului creștin și cuvintele pline de înțelepciune ale pustnicilor anahoreti din Pateric.
Urmând Sfântului Isaac, creștinul se înrolează în armata celor contemplativi, în batalionul tăcerii, unde grijă cea lumească și împrăștierea minții sunt pulverizate de maximalismul ascetic, de ieșirea din minoratul trăirii formale. Ca anatomist al sufletului, Sf. Isaac radiografiază, analizează, apoi aplică tratamentul duhovnicesc, cu dragostea unui părinte preocupat de formarea spirituală a propriului copil.
Cuvântul 16 debutează astfel: ,,Omul cu multe griji nu poate fi blând și liniştit, pentru că pricinile de neapărată trebuinţă ale lucrurilor pentru care trudeşte îl silesc să se miște fără voie în ele și îi risipesc senină-tatea și starea de isihie lăuntrică.
Trebuie așadar ca pustnicul să stea neîncetat înaintea feţei lui Dumnezeu și să-și aţintească privirea către El dacă vrea într-adevăr să-şi păzească mintea și să o cureţe de micile mişcări care pătrund pe nebăgate de seamă în ea și să învețe să le deosebească cu seninătate pe cele care intră și ies.
Multele preocupări ale pustnicului sunt un semn doveditor al moleşirii lui faţă de dorinţa făptuirii poruncilor lui Hristos și vădesc scăderile sale faţă de cele dumnezeieşti.
Fără lipsa grijilor, să nu cauți lumină în sufletul tău, nici seninătate și stare de isihie lăuntrică în moleşeala simţurilor, pentru că îndeletnicirea cu lucrurile nu poate să adune simţurile. Nu-ţi înmulţi îndeletnicirile, și atunci nu vei găsi împrăştiere în minte. Fără rugăciunea neîncetată este cu neputinţă să se apropie cineva de Dumnezeu, iar faptul de a da cugetului și altă grijă odată cu osteneala rugăciunii îți produce împrăştiere în inimă.
Lacrimile și pălmuirea capului la rugăciune și tăvălirea pe jos cu căldură trezesc căldura dulceții lor înlăuntrul inimii și inima zboară către Dumnezeu cu o ieșire din sine vrednică de laudă și strigă: „Însetat-a sufletul meu după Tine, Dumnezeule, Cel tare, Cel viu! Când voi veni și mă voi arăta feței Tale?” Doar cine a băut din vinul acesta, iar apoi a fost lipsit de el, știe în ce chin a fost lăsat și ce i s-a luat din cauza moleșirii lui.
O, cât de rea este pentru cei ce petrec în isihie vederea și vorbirea, mai ales cu cei care au părăsit isihia! Cu adevărat, fraților, așa cum tăria grindinei care cade dintr-odată pe mugurii plantelor îi usucă, tot așa și întâlnirile cu oamenii – chiar dacă sunt foarte scurte și par să aibă un scop bun – usucă florile virtuților de curând înflorite datorită căldurii aerului isihiei și care învăluie cu simplitate și gingășie vlăstarul sufletului răsărit „lângă izvoarele apelor” pocăinței.
Și precum tăria brumei care cuprinde mugurii de curând deschiși îi arde și îi mistuie, tot așa și întâlnirea cu oamenii arde și mistuie rădăcina cugetului, din care a început să înverzească verdeața virtuților. Iar dacă vorbirea cu cei care se înfrânează numai într-o privință obișnuiește să vatăme sufletul, chiar și numai prin îndepărtarea de făptuirea obișnuită, cu atât mai mult vorbirea și vederea celor fără minte și neștiutori, ca să nu mai spun de cea a mirenilor, care sunt, toate, ca un foc în tufăriș.
Așa cum omul de neam bun și cinstit își uită neamul bun când se îmbată, își batjocorește starea, iar cinstea îi este batjocorită de gândurile străine care intră în el din cauza puterii vinului, tot așa și fecioria sufletului este tulburată de vorbirea și vederea oamenilor, uită de paza sa obișnuită și scopul voii sale i se șterge din cuget, și așa se dezrădăcinează [din suflet] toată temelia unei viețuiri de laudă.
Dacă deci pentru cel aflat în isihie întâlnirea [cu cei moleșiți sau cu mirenii] și revărsarea în împrăștiere [sunt vătămătoare] sau apropierea acelora, încât să-i vadă ori să-i audă, [înseamnă că] acestuia îi sunt de ajuns cele care intră prin porțile văzului și auzului ca să-i răcească și să-i tulbure cugetarea sa de la cele dumnezeiești. Iar dacă o scurtă clipă îi poate aduce pustnicului care se înfrânează această pagubă, atunci ce vom spune despre neîncetatele întâlniri și despre multa zăbovire în acestea?
Miasma care se ridică din stomac întunecă dumnezeiasca cunoștință în felul în care ceața care se înalță din umezeala pământului întunecă soarele. Mândria nu înțelege că merge pe întuneric și că nu a văzut înțelegerea și înțelepciunea și că gândul ei se ridică deasupra tuturor, fiind cea mai nepricopsită și mai slabă, neputând să învețe căile Domnului. Dar Domnul Își ascunde de ea voia Lui pentru că nu a vrut să umble în calea celor smeriți.” ( Sf. Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, vol. I, trad. de Agapie Corbu, Ed. Sf. Nectarie)
Cuvântul Sfântului Isaac Sirul este o profundă meditație despre legătura dintre lipsa grijilor, rugăciunea neîncetată și păstrarea isihiei lăuntrice. Ideea centrală este că sufletul copleșit de multe preocupări nu poate fi nici blând, nici liniștit, deoarece împrăștierea exterioară produce tulburare interioară. Grijile „de neapărată trebuință” îl silesc pe om să se miște fără voie între lucruri, iar această mișcare continuă risipește seninătatea minții și pacea inimii. Nu putem spori în această călătorie către Învierea lui Hristos ancorați în agitația lumii.
Pentru a-și păstra curăția minții, pustnicul și mireanul trebuie să stea neîncetat înaintea lui Dumnezeu, cu privirea ațintită către El. Doar această orientare constantă a inimii permite discernerea gândurilor care intră și ies pe nesimțite. Multele preocupări devin astfel un semn al moleșelii duhovnicești și al slăbirii dorinței de a împlini poruncile lui Hristos. Fără lipsa grijilor nu poate exista lumină în suflet, nici adevărată isihie, pentru că îndeletnicirea cu lucrurile exterioare împiedică adunarea simțurilor. Rugăciunea neîncetată este singura cale de apropiere de Dumnezeu; orice altă grijă adăugată acesteia produce împrăștiere și răceală în inimă.
Întodeauna m-am minunat de Părinții pustiei: de vestimentația lor, de moartea cu sau fără martori, de longevitate, de părul și barba lor, de posturile prelungite, de austeritatea regimului, de șederea în chilie, de perseverența în detașarea totală, de lectură, de ocupațiile nocturne, de învinuirea de sine în orice împrejurare, de odihna în osteneală sau de conviețuirea pașnică.
Îmi vine în minte viața înflăcărată a Sfântului Antonie, care, în grota din Muntele Qolzum, deplângea uneori răsăritul soarelui: „Soare, de ce mă tulburi? Nu te ridici atât de curând decât ca să mă smulgi din limpezimile adevăratelor lumini”.
Părinții din vechime se străduiau să reducă la maximum nevoile trupului, pentru a-și consacra cât mai mult timp sufletului și lui Dumnezeu, mai ales în Marele Post. Viața interioară a pustnicului nu era o viață intelectuală. Efortul de reflecție nu se asemăna nici măcar cu cel al unui teolog. Cu toate acestea, isihia îi ajuta să-și concentreze mai mult atenția asupra activității minții. Altfel spus, monahul trebuia să-și facă neîncetat răgaz pentru lucrul lui Dumnezeu, orientându-se necontenit spre El.
În Sketis, avva Apollo nu lucra și se ruga tot timpul, fiindcă, așa cum spunea, avea de recuperat patruzeci de ani petrecuți fără rugăciune.
Astăzi trăim într-o epocă cu un excedent uriaș de vorbire, de predici, de conferințe și de cărți. Gustarea harului lui Dumnezeu, comuniunea reală și plină de elemente concrete dintre creatură și Creator nu sunt doar elemente ale unei teologii teoretice, ci reprezintă ecouri ale unei experiențe personale, greu de rezumat în cuvinte. Un părinte al veacului XX, Sfântul Iosif Isihastul, spunea că îndelunga vorbire este vătămătoare chiar și atunci când este duhovnicească.
Vorbim mai mult despre Dumnezeu decât cu Dumnezeu, iar, de cele mai multe ori, această vorbire este superficială, goală sau lipsită de conținut practic. Cred cu tărie că trebuie să reducem mult vorbirea despre Dumnezeu. Să-i lăsăm pe sfinți să ne vorbească, ca unii care au gustat din dulceața harului. În schimb, să ne îndreptăm mai curând spre vederea lui Dumnezeu.
Sfântul Isaac descrie și experiența mângâierii dumnezeiești, simbolizată prin „vinul” dulceții harului. Lacrimile, pocăința și zdrobirea inimii aprind o căldură lăuntrică ce înalță sufletul către Dumnezeu, într-o ieșire din sine plină de dor și sete după Cel viu. Însă cine a gustat această dulceață și apoi a pierdut-o din pricina moleșelii cunoaște durerea unei căderi din har.
În final, textul atinge tema mândriei, care întunecă mintea asemenea ceții ce acoperă soarele. Omul mândru nu își vede propria orbire și nu poate înțelege căile Domnului, pentru că refuză smerenia. Dumnezeu Își ascunde voia de cel care nu vrea să umble pe calea celor smeriți.
