Sfântul Iustin Popovici și aventura cunoașterii lui Dumnezeu

Sfântul Iustin Popovici a rămas în istoria spiritualității contemporane drept teologul Dumnezeului-om și, în consecință, promotorul unei viziuni teantropice a lumii. În perspectiva sa, singura definiție posibilă a omului se poate enunța doar în lumina lui Hristos, care devine model al omului așa cum a fost proiectat de Dumnezeu. În acest cadru, adevărul creștin nu este un concept filosofic sau o simplă teorie, o învățătură sau un sistem, ci un ipostas teantropic[1] viu – Iisus Hristos. Înainte de întruparea lui Dumnezeu, omul nu putea accede la adevăr, dar, odată cu venirea Sa în lume, Adevărul etern, care este Logosul, intră în lume și deschide calea cunoașterii lui Dumnezeu.

Sfântul Cuvios Iustin Popovici, apologet, dogmatist, patrolog, filosof și monah sârguincios, se naște de praznicul Buneivestiri a anului 1894 la Vranie, în sudul Serbiei, dintr-o familie preoțească de generații, și primește numele specific acestei zile – Blagoje. Ziua trecerii sale la Domnul va fi tot de praznicul Buneivestiri, 85 de ani mai târziu, întâmplare care îl face pe Mitropolitul Amfilohie al Muntenegrului, unul dintre ucenicii săi, să exprime în ziua înmormântării, la modul poetic, că viața cuviosului s-a desfășurat ca boabele unei metanii, între două închinări ale Arhanghelului: „Bucura-te, cea plină-de-har, Domnul este cu tine!”. Chemarea la viață într-o astfel de zi va genera testamentul și principiul de bază după care își va desfășura întreaga misiune în ograda bisericii – va fi un neobosit propovăduitor al Evangheliei. Un rol însemnat în educația sa profană și religioasă îl va avea mama sa Anastasia și, probabil, acest lucru va sta la baza rezultatelor excepționale pe care le va obține pe perioada studiilor la Seminarul Teologic „Sfântul Sava” din Belgrad. Devenirea sa teologică și duhovnicească va fi condiționată și modelată și de întâlnirea cu Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, unul dintre profesorii săi de referință. Foarte devreme se simte atras spre viața monahală, iar modelul după care se va conduce este Sfântul Ioan Gură de Aur. Împlinirea vocației sale va întârzia până în anul 1916 din pricina izbucnirii Primului Război Mondial la care se adaugă și opoziția familiei. După o experiență de infirmier în vremea refugiului din Albania, la 1 ianuarie 1916, va fi tuns în monahism de către Mitropolitul Dimitrie Pavlovici în biserica din Skhodra, primind numele Sfântului Iustin Martirul și Filosoful. Nu întâmplător își alege acest nume, întrucât în întreaga sa teologie va contrapune filosofiei umaniste filosofia ascetică de factură teantropică. Acest lucru este scos în evidență și de subtitlul Dogmaticii sale – „Dreptslăvitoarea filozofie a adevărului”.

Alături de alți studenți sârbi va fi trimis la Academia Teologică de la Petrograd pentru a-și continua studiile. Neîndoielnic, se poate intui în această măsură tentativa de protejare a vi­itorilor slujitori ai altarului de amenințările războiului. Totul se înscrie în interiorul unei pronii căci, la scurt timp după familiarizarea cu viața duhovnicească din Rusia, studenții sunt trimiși să își continue pregătirea la Oxford. Experiența celor două civilizații devi­ne temelia gândirii sale teologice, care se va concretiza în primă fază în lu­crarea „Filosofia și religia lui F. M. Dostoievski”, care ar fi urmat să devină teza sa de docto­rat. Aici va trata diferențele dintre umanismul secular și teantropismul ortodox. Va afirma limpede că doar în Hristos, Dumnezeul-om, este posibilă înțelegerea omului și mântuirea lui. Toate tainele cerești și pământești sunt atașate acestui adevăr, toate valorile lumilor pe care omul le poate contempla, toate bucuriile perfecțiunilor pe care omul le poate atinge: „Hristos, în persoana Sa, nu numai că defineşte adevărul, ci arată şi calea către El: cel ce rămâne în cuvântul Său va cunoaşte adevărul, iar adevărul îl va face liber (Ioan 8, 32) de păcat şi de moarte. În persoana Dumnezeu-omului, Hristos şi omul sunt indisolubil uniţi. Înţelegerea omului nu este răsturnată, ci este reînnoită, curăţită şi sfinţită. Este adâncită şi îndumnezeită, dându-i-se posibilitatea de a cuprinde adevărurile vieţii în lumina Dumnezeului făcut om. În Hristos, Adevărul absolut a fost oferit în totalitatea sa într-un mod personal şi real. Iată de ce numai El singur, dintre toţi cei născuţi pe pământ, posedă cunoaşterea integrală a adevărului şi o poate oferi mai departe”[2].

Își continuă studiile în Grecia unde, în 1926, își susține teza de doctorat cu titlul „Problema persoanei și a cunoașterii după Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul”, la Universitatea din Atena. În 1922 este hirotonit ieromonah și se va dedica publicării revistei „Viața creștină”, prin intermediul căreia își dorește reînnoirea vieții duhovnicești în rândul societății sârbești. În 1932 va publica opera sa magistrală – „Dogmatica Bisericii Ortodoxe, dreptslăvitoarea filozofie a adevărului”, lucrare care, printre altele, îl va propulsa la catedra universitară până în 1941, când Universitatea din Belgrad va fi închisă. Cinci ani mai târziu va fi arestat de autoritățile comuniste, iar din 1948 până la moartea sa va petrece ca simplu călugăr în Mănăstirea Celie, sub supravegherea organelor de securitate, dar într-o permanentă nevoință aspră. Viața sa ascetică însoțește truda la cele douăsprezece volume ale „Vieților Sfinților” și finalizarea „Dogmaticii”, manifeste au­tentice într-o societate supusă presiunilor re­gimului ateu pe care, în mod virulent, Părintele Iustin le denunță. Trece la cele veșnice în ziua în care împlinește 85 de ani, la 25 martie 1979. La 29 aprilie 2010, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe îl va canoniza cu ziua de prăznuire 1 iunie.

Studiul filosofiei capătă importanță pentru Părintele Iustin în contextul teoriei cunoașterii lecturată în cheie practică. Nu își dorește câtuși de puțin să fie original, ci urmărește să calce pe drumul sigur bătătorit de experiența vie a Bisericii. De aceea se afiliază Părinților care vorbesc eminamente de o cunoaștere directă și o simțire aievea a lui Dumnezeu – Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Isaac Sirul și Sfântul Simeon Noul Teolog. Pe această linie, face diferență clară între cunoașterea filosofilor, bazată exclusiv pe rațiune și cercetare, și cunoașterea sfinților, care se realizează prin experiența ascetică și adumbrirea harului. Adevărul nu este simplu un obiect, ci este un subiect viu, este o cale, un țel și un „partener” în aventura cunoașterii. De aceea, potrivit epistemologiei sale, a cunoaște înseamnă a avea acces la viața lui Dumnezeu, prin comuniunea cu Dumnezeul-om în Biserică, dobândind „mintea lui Hristos”: „Omul care doreşte să cunoască adevărul trebuie să se facă una cu Dumnezeu-omul Hristos, să devină un singur trup cu El şi să ajungă membru al Trupului Său divino-uman, Biserica (Efeseni 5, 30). Ajungând astfel, unul ca acesta dobândeşte „mintea lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16), gândind, vieţuind, simţind întru Hristos, ajungând astfel la o cunoaştere integrală a Adevărului”[3]. Pentru a ajunge la o cunoaștere duhovnicească, omul are nevoie să-și vindece organele cognitive, căci păcatul este un accident care aduce cu sine o anumită asprime și insensibilitate care întunecă procesul înțelegerii. De aceea, procesul cognitiv este, în același timp, unul ascetic, căci păcatul și patima treptat trebuie înlocuite cu virtutea ce reprezintă sănătatea sufletului. Această transformare este rezultatul intervenției directe a harului dublată de sârguința omului în bine. Pe linia celor trei Părinți evocați, Sfântul Iustin vorbește despre trei etaje ale cunoașterii – contra naturii, expusă falsului, din pricina patimilor care există; naturală, legată de cele senzoriale, materiale, bazată pe rațiune; și supranaturală sau duhovnicească, care se referă la descoperirea tainelor Duhului Sfânt. Dincolo de cunoaștere este vederea luminii Sfintei Treimi sau Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul omului (Luca 17,21).

Pentru Sfântul Iustin, întreaga viață duhovnicească este o aventură cognitivă, ce presupune asceza trupească, sufletească și noetică. Adevărul nu se descoperă decât celui care atinge curăția întregii firi. Epistemologia ortodoxă, ce presupune lucrarea ascetică și adumbrirea harului, este singura reală, vie și completă și se realizează în persoana Dumnezeului-om. Acesta este și testamentul cel mai prețios pe care ni-l lasă: „În El, adevărul devine în mod obiectiv imanent şi prezintă o realitate istorică imediată şi veşnic vie. Pentru a şi-o impropria, pentru a face din aceasta o imanenţă subiectivă, este esenţial ca omul, prin practicarea virtuţilor, să-L facă pe Domnul Iisus Hristos sufletul sufletului său, inima inimii sale şi viaţa vieţii sale”[4].


[1] Theos – Dumnezeu; anthropos – om; de aici teantropic, cu referire la Dumnezeul-om, Iisus Hristos, model al îndumnezeirii omului.

[2] Credința Ortodoxă și viața în Hristos, trad. prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 52-53.

[3] Credința Ortodoxă și viața în Hristos, p. 53.

[4] Credința Ortodoxă și viața în Hristos, p. 76.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Émile Zola – romancier francez

Émile Zola – romancier francez

Émile Zola este unul din cei mai populari romancieri francezi. Printre titlurile sale se numără „Germinalul”, „Nana” sau „La paradisul femeilor”. Émile Zola s-a născut la data de 2 aprilie 1840 în Paris. Tatăl său era inginer civil și a fost angajat să construiască...

Octavian Goga – luptător pentru Unire

Octavian Goga – luptător pentru Unire

Octavian Goga a fost un poet, politician și prim-ministru al României și membru al Academiei Române. Octavian Goga s-a născut la data de 1 aprilie 1881 în Rășinari. Tatăl său era preot, iar mama sa era învățătoare. De asemenea mama sa  a colaborat în tinerețe cu...

Miron Costin – cronicar român

Miron Costin – cronicar român

Miron Costin a fost un boier, diplomat, dregător și important cronicar moldovean. Cea mai cunoscută operă a sa este „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche”, în care continuă să relateze istoria poporului nostru din momentul...

Părintele Nicolae Steinhardt – autorul Jurnalului fericirii

Părintele Nicolae Steinhardt – autorul Jurnalului fericirii

Doctor în drept constituțional, scriitor, publicist și critic literar, originar din comuna Pantelimon, județul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la creștinism în închisoarea de la Jilava, unde a fost botezat de Părintele Mina Dobzeu. Autorul unei opere unice...

Elena Farago –  poeta copiilor

Elena Farago – poeta copiilor

Poetă română care nu s-a bucurat de o copilărie frumoasă dar care a compus poezii pentru copii. Aceasta a fost Elena Farago. S-a născut pe 29 martie 1878, într-o familie de greci din Bârlad, fiica lui Francisc şi Anastasia Paximade. A fost rodul căsniciei acestei...

Daniel Turcea – poet cu o viață aproape de sfințenie

Daniel Turcea – poet cu o viață aproape de sfințenie

Poet creștin român, despre care s-a scris însă mult prea puțin. Viața acestui poet înfățișează un model de convertire, precum și o viață creștină practică, deosebit de frumoasă, în cadrul Mănăstirii Cernica. Acesta a fost Daniel Turcea. S-a născut la 22 iulie 1945, în...