Este o figură foarte populară în Biserica creștină. Asupra vieţii și activităţii lui, cu toate acestea, avem prea puţine date istorice. E și firesc, istoricii timpului – aproape toţi păgâni – în Sfântul din Mira nu pot vedea decât pe luptătorul dârz al unei doctrine, pe care oficialitatea, cu toate mijloacele caută s-o distrugă. Numele și amintirea lui trăiesc, însă, în tradiţia creștină. Pentru contemporani este un conducător înţelept, un binefăcător fără pereche, un sfânt în sensul strict al cuvântului. Pentru posteritate rămâne același.
Tradiţia Bisericii răsăritene ne spune: Nicolae s-a născut în orășelul Patara, către sfârșitul secolului III, în timpul celor mai grele încercări pentru Biserică. Părinţii lui, oameni foarte bogaţi, dar buni creștini, îi infi ltrează în sufl et dragostea faţă de Dumnezeu și faţă de oameni. Când a ajuns să fie stăpân pe acţiunile lui, deși având deschise atâtea perspective de viitor, sub presiunea impulsului intern, încrezător în puterea lui de acţiune, tânărul Nicolae alege calea cea mai spinoasă, calea suferinţei pentru Hristos.
E tocmai toiul persecuţiei lui Diocleţian, când mii și mii de creștini sunt luaţi din casele lor pentru a fi schingiuiţi și extirpaţi fără milă.
Surd la îndemnurile de a părăsi noua viaţă începută, intră în monahism și studiază cu zel lăsământul
Mântuitorului lumii. Zelos la învăţătură, aprig în apărarea credinţei, își croiește cu repeziciune drumul spre culmile idealului creștin. Meritele îl impun în calitate de conducător de suflete. I se încredinţează păstorirea creștinilor din orașul Mira, provincia Lichia.
De acum, atacurile păgâne îl ţintesc direct. Este întemniţat, bătut și schingiuit. El, episcopul, nici în cele mai grele încercări, cu lanţurile de mâini și de picioare, nu-și uită datorinţa [îndatorirea], propovăduiește pe blândul Mântuitor, iar din suflet, ca un curent viu ce nu cunoaște obstacole, îi curge atâta bunătate încât și dușmanii îl iubesc. În sufletul lui sunt concentrate comori de îmbărbătări și alinări. În juru-i, suferinţa și disperarea mor. Cruzimile asupritorilor se sfărâmă de tăria curajului și efluxul iubirii lui faţă de oameni. Menit a vedea deschizându-se pentru creștini porţile temniţelor, a vedea marea învingere, se reîntoarce pe scaunul arhieresc.
De la începutul domniei lui Constantin cel Mare și pentru Sfântul Nicolae începe o nouă epocă în viaţă. Stăpân pe multe bunuri materiale moștenite de la părinţi, alină toate nevoile păstoriţilor săi. Averea lui este averea comună a bisericii. El nu-și asumă alt drept asupra ei decât cel al unui corect administrator. Paralel continuă cu mult zel a insufla poporului duhul adevăratei cunoașteri de Dumnezeu și duhul iubirii reciproce. El singur este o pildă vie de trăire a celui mai autentic creștinism. Moare în timpul lui Constantin cel Mare, în regretul comunităţii păstorite de el și al întregii Biserici. Continuă a activa și din mormânt. Secole de-a rândul, din mormântul lui a izvorât un balsam vindecător. La 1087 este dezgropat și o parte din moaștele lui sunt duse în Italia.
Biserica răsăriteană, foarte probabil din secolul V, îl venerează ca sfânt. Multe altare ridicate în secolele următoare sunt închinate amintirii lui. Justinian zidește o biserică pompoasă în Constantinopol cu hramul marelui Ierarh Nicolae. În secolul XI, deodată cu moaștele, trece cinstirea lui și în apus.
Se poate spune: nu este al doilea ierarh în faţa căruia creștinătatea să se închine cu atâta pietate. În conștiinţa tuturor popoarelor creștine, de personalitatea lui este legat tipul vieţuirii lui Hristos.
Sărbătorirea amintirii lui este nu numai un act de prinos din partea Bisericii, ci și un prilej de cercetare a conștiinţelor, de reconfortare morală a tuturor celor ce au înfruntat obstacole pentru o vieţuire cât mai creștinească. De felul cum concepe viaţa acest prinţ al Bisericii, în împrejurări mult mai grele decât cele de azi, se desprind pentru noi următoarele trei adevăruri: viaţa creștină este supremul ideal de viaţă omenesc; a urca pe culmile acestui ideal nu este imposibil; în tendinţa de ascensiune, niciun moment nu suntem părăsiţi de Cel ce a întruchipat acest ideal – Dumnezeu Omul Iisus.
Omul, pe orice treaptă culturală ar fi, este călăuzit în viaţă de un singur dor adânc: fericirea. Nu este acţiune omenească în care să nu fie imprimată năzuinţa directă sau indirectă după acest bun. Drumurile care duc spre el diferă de la epocă la epocă, de la societate la societate, de la individ la individ, evident, după concepţia diferită despre el. De aici, multitudinea idealurilor care justifică multiplitatea formelor de viaţă. De la cel mai înalt spiritualism, până la cel mai cras materialism, avem nenumărate nuanţe de idealuri omenești. Durere, niciunul din acestea, pentru ajungerea cărora s-au cheltuit multe forţe omenești, nu reprezintă supremul bun, fericirea absolută, nelimitată calitativ, cantitativ, nelimitată în timp. Toate au în vedere o amăgire a fericirii reale, o fericire relativă și foarte problematică. A fi bogat, este fericire? Nu. La fel se poate răspunde despre fiecare din aceste idealuri.
Deasupra și în afară de toate aceste iscodiri ale minţii omenești este idealul creștin. Fără termen de comparaţie, reprezintă supremul bun, suprema fericire. Se poate concepe ceva mai mult decât a te ridica la demnitatea cetăţeniei împărăţiei lui Dumnezeu? Decât a vieţui în veci, bucurându-te de vederea feţei lui Dumnezeu? Decât a beneficia de bunurile fericitoare pregătite din veac pe seama celor aleși?
Acest bun l-a captivat pe tânărul Nicolae din Patara. Pentru El, dispreţuiește atâtea posibilităţi ademenitoare și ieftine ale timpului. Pentru El, într-o epocă crudă de persecuţii, se avântă neînfricat în luptă. Reușește să aducă strălucita dovadă că în cele mai grele împrejurări externe se poate urca pe culmile acestui ideal. Fiecare gând, fiecare acţiune sunt tot atâtea părticele din care se încheagă forma adevăratei vieţi creștine. Nici batjocura, nici bătaia, nici cruzimea schingiuirilor, nici ameninţarea cu moartea, nici povara lanţurilor între zidurile reci ale temniţei nu-l împiedică să gândească și să activeze creștinește. Nu convingerea că creștinismul va ieși biruitor din luptă, nici ambiţia de a-și lega numele de martiriu pentru o cauză mare, nici alte calcule de o asemenea natură îl fac să fie ceea ce este, ci străduinţa de a ajunge idealul de care îi este plin sufletul. Pe cât de tenace este în lupta de rezistenţă, pe atât de modest în victorie. De unde atâta tărie într-un biet suflet omenesc expus atâtor ademeniri rătăcitoare? De unde acea linie de viaţă care urcă ameţitor spre Dumnezeu?
Ce întrebare necugetată, când drumul spre idealul creștin a fost trasat de Mântuitorul și când tot El îl face accesibil tuturor câţi nu-I deneagă încrederea. Hristos stă alături de Ierarhul Nicolae în împrejurările grele ale vieţii, Același Hristos al martirilor ce mor cu zâmbetul pe buze.
Hristos și nouă ne călăuzește pașii vieţii spre fericire, numai să-I deschidem larg sufletul. În fiecare din noi există posibilitatea urmării ierarhului Nicolae. Fie ca amintirea pilduitoarei lui vieţi să ne încălzească inima și să ne determine voinţa spre o vieţuire mai bună, mai apropiată de duhul creștin.
Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Sfântul Nicolae”, în Renașterea XIV (1936), nr. 48, pp. 2-3.
