Cinstit în data de 20 iulie a fiecărui an, Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul este alături de Sfântul Ioan Botezătorul cel de-al doilea profet al Vechiului Testament celebrat cu cinste în Biserica Răsăriteană. Numele său tradus din ebraică desemnează „puterea Domnului”, el fiind descris drept „un ascet aspru, plin de râvnă pentru credința în adevăratul Dumnezeu, aprins de focul dragostei pentru El, propovăduitor îndrăzneț”, iar la înfățișare era asemeni unui „om păros”, așa cum se amintește (IV Regi 1, 8).
Mineiul din ziua de prăznuire pomenește că el era fiul preotului Sovac din Tesvi, din pământul Arabiei, fiind din neamul lui Aaron și locuind în Galaad. Sunt veridice cuvintele ce au tâlcuit visul tatălui, care a auzit din gura preoților de la Ierusalim, despre fiul său: „Nu te teme omule, că locașul copilului va să fie lumină. Și cuvântul lui va fi hotărâre adevărată și viața lui cu Domnul și râvna lui plăcută Domnului. Și va judeca pe Israel cu sabie și cu foc”[1].
Nu întâmplător, așadar este mult prețuit și venerat de oameni fiind cel mai puternic dintre profeții, lui dândui-se putere asupra naturii, de a închide cerurile (III Regi 17, 1) și mai apoi de a le deschide (III Regi 18, 45), dăruind ploaia mult dorită și așteptată de poporul ales.
Râvna sa către Dumnezeu s-a manifestat prin apariția focului, văzut cu puterea rugăciunii, foc ce de multe ori s-a pogorât din cer (III Regi 18, 37-38; IV Regi 1, 10-12), el însuși la sfârșitul misiunii sale va fi ridicat de viu, într-o căruță tot de foc (IV Regi 2, 11).
Privind la viața sa tumultoasă, reținem că cea mai aprigă luptă a dus-o împotriva regelui israelit, Ahab și a soției sale Izabela, care au aderat la închinarea la idoli, întorcând totodată și poporul de la slujirea lui Dumnezeu, făcându-l să se închine zeilor. De asemenea,Izabela, feniciană de origine, l-a încurajat pe Ahab să înalțe un templu închinat lui Baal, căruia i-au slujit o mulțime de preoți.
Văzând această îndepărtare de la adevăratul Dumnezeu și de la dreapta credință, precum și persecutarea Profeților, Sfântul Ilie s-a rugat fierbinte să se abată asupra Israelului o secetă groaznică, astfel încât totul a fost secat, devastat și ars. Bărbații, femeile, copiii și animalele toate au murit cauza din lipsei de hrană și de apă[2]. Natura întreagă și absolut nimic din ce era viu nu au scăpat desuferința îngăduită de Dumnezeu. Toate acestea cu speranța că seceta și implicit foametea, va face ca poporul ales să se căiască și să se întoarcă la credință.
Desigur deznodământul va fi de partea profetului Ilie, în acest sens după cei trei ani de secetă i-a înfruntat pe cei 450 de prooroci mincinoși pe Muntele Carmel, ceicare au adus jertfă lui Baal, jertfă ce a rămas fără răspuns. În vreme ce, jertfa închinată lui Dumnezeu de către Ilie și rugăciunea sa au dus la venirea ploii și la uciderea profeților mincinoși.
O altă minune pe care a săvârșit-o Sfântul Ilie a fost învierea fiului văduvei din Sarepta din Sidon; oricare din aceste minuni ori evenimente menționate, mărturisesc despre puterea lui Dumnezeu și despre credința neclintită a profetului.
Un alt aspect important al misiunii sale a fost îndemnul la pocăință, la rugăciune și la renunțarea la idolatrie.
Așa cum s-a pomenit, Sfântul Proroc Ilie a fost ridicat la cer cu trupul,fiind considerat demn de a vedea, față către față slava lui Dumnezeului cel întrupat, împreună cu Moise și de cei trei Apostoli: Petru, Iacov și Ioan în ziua Schimbării la față a Domnului (Matei 17). Chiar și sfârșitul său a fost o minune, astfel simțind că zilele pe pământ îi sunt numărate, și-a ales ca urmaș pe Elisei. Minunea urcării la cer a fost văzută de către Elisei, ucenicul său.
În Erminia sa, Dionisie din Furna îl amintește prezent în cele unsprezece compoziții, legate de viețuirea și minunile sale, precum: Ilie hrănit de corbi; Ilie binecuvântând făina și untdelemnul văduvei; Ilie înviind pe fiul văduvei; Ahab întâmpinându-l pe Ilie; Ilie rugându-se, arde jertfa; Ilie omoară pe proorocii lui Baal; Ilie deșteptându-se din somn; Ilie ungându-l prooroc pe Elisei; Ilie rugându-se, ard cele două căpetenii cu ostașii lor; Ilie trecând Iordanul cu Elisei; Ilie suindu-se la cer[3].
În ceea ce privește zugăvirea chipului său, călugărul athonit menționează: „bătrân cu barba albă [albă de mijloc], zice: „Viu este Domnul Dumnezeul puterilor”, Dumnezeu lui Israel…”[4] . Atunci când susține un filacter (pergament) în mâna sa, pe acesta se pot citi următoarele: „Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeu Savaot” (III Regi 19, 10, 14)[5].
Cele mai fregvente reprezentări ale sale le întâlnim în iconografia cupolei din naosul bisericii, unde apare alături de alți profeți și în icoanele de pe tâmplă, precum și în cea de hram atunci când lăcașul de cult este închinat lui.
Între temele ce le vizualizăm cel mai des în iconografia bizantină și cea românescă se află și cea a Ridicării sfântului cu trupul la cer din carul strălucitor, temă intitulată Ilie suindu-se la cer.
Sfântul Vasile cel Mare conferă următoarea interpretare momentului și reprezentării iconografice: „Sălașul Sfântului Ilie a fost Muntele Carmel, un munte înalt, nelocuit. Pustia l-a primit pe sihastru; dar sufletul însemna totul pentru acest drept, iar hrana pentru călătoria vieții lui era nădejdea în Dumnezeu. În ciuda acestui mod de viață, nu a murit de foame: dimpotrivă, cele mai lacome păsări de pradă i-au adus hrană. Acelea a căror obicei era să fure hrana altora s-au făcut slujitori la masa lui. La porunca Domnului și-au schimbat firea și s-au făcut păzitori credincioși ai pâinii și ai cărnii”[6].
Icoana care ni-l înfățișează pe Sfântul Prooroc Ilie hrănit în pustiu a fost pictată de Michael Damasckinos (1530-1592). Ea provine de la Mănăstirea Stavronichita de la Sfântul Munte Athos și datează din veacul al XVI-lea.
Scena ni-l arată pe sfânt așezat, înaintea unei peșteri, având o atitudine de filozof antic. Cu toate că este cu corpul îndreptat către partea dreapta, el are capul întors spre latura opusă a icoanei, așteptând venirea corbului. Corbul tocmai se arată, purtând în cioc o pâine rotundă. De o parte și de alta a peșterii se observă vârfurile înalte, ce ne amintesc de Muntele Carmel. Profetul este înveșmântat într-o haină lungă, de culoarea albastră peste care este așezată o tunică colorată în roșu stacojiu, tivită cu blană.
Sfântul Prooroc Ilie e văzut ca un bătrân, încununat de părul lung și barbă, de asemenea lungă și pictată în alb. Ochii frumos desenați și adumbriți de sprâncenele împreunate, privesc cu blândețe și înțelegere. Detaliile feței exprimă un sentiment de liniște și seninătate. Armonia icoanei ni se dezvăluie prin liniile arcuite și ascuțite, prin formele geometrice, stilizate și prin coloritul expresiv care ne îndeamnă la rugăciune și meditație.
Aparținând canonului bizantin, fondul de aur, aureola și accentele de lumină ce înviorează detaliile muntelui, stâncilor, veșmintelor și implicit amănuntele anatomice, dau dovada modelui iconografic, semnat de unul dintre cei mai străluciți și prolifici pictori cretani – Michael Damasckinos.
Privind icoana pomenim personalitatea strălucită a Sfântului Prooroc Ilie, luându-l drept model pentru viața noastră și rostim împreună troparul lui: „Cel ce a fost înger în trup, temeiul proorocilor, al doilea Înaintemergător al venirii lui Hristos, Ilie Măritul, care a trimis de sus lui Elisei dar, goneşte bolile şi pe cei leproşi curăţeşte. Pentru aceasta şi celor ce-l cinstesc pe dânsul le izvorăşte tămăduiri”.(Tropar glasul 4)
[1]Mineiul pe Iulie, Ed. IBMAOR, București, 2015, p. 241.
[2]https://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2ntul_Ilie, accesat 19 07. 2025.
[3]Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2001, pp. 79-80.
[4]Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, p. 91.
[5] Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, București, 2006, p. 154.
[6]Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, p. 155.
