Cateheza 55, rostită în fața obștii de Sf. Teodor Studitul, în vinerea primei săptămâni din post, se deschide astfel: ,,Frați și părinți, oamenii lumești, când ridică o casă scumpă, nu își dau loruşi odihnă ziua și noaptea, ostenindu-se, purtând grijă, trudind, până ce nu duc la bun sfârșit strădania lor. Și atât de mare este dorul lor, încât întreaga lor minte petrece acolo și își închipuie cum să facă acoperișul mai trainic, cum pardoseala să fie felurit lucrată în marmură, cum împreună cu celelalte lucruri mărețe va oferi o vedere plăcută iubitorilor de priveliști. Și dacă ar vrea cineva să-i smulgă din grija aceea, protestează, ca și cum ar fi foarte nedreptățiți. Dar fiindcă și noi construim o casă nu stricăcioasă, ci nestricăcioasă, nici una construită din pietre și lemne, ci una meșteșugit lucrată din haruri duhovnicești, ne vom lenevi oare și vom rămâne în urma sârguinței acelora? Și cum nu va fi aceasta cea mai mare dintre nedreptăți? Fiindcă acea casă primește în ea oameni iubitori de trup, schimbând mulți stăpâni, și la urmă de tot se surpă și se pustiește. Dar cealaltă știe să primească pe Duhul Sfânt, dacă templu al Dumnezeului celui viu suntem și Duhul Sfânt locuiește în noi¹, cum spune dumnezeiescul Apostol. Dar chiar dacă [stăpânii] pleacă de la cele de aici, această casă pleacă împreună cu ei, rămânând în ceruri nesurpată, veșnică.
Dar care este materialul acestei zidiri? Dobândirea virtuților. Și ia-mi mai întâi frica de Dumnezeu, pusă ca o temelie, dacă începutul înțelepciunii este frica de Domnul². Apoi chibzuința, bărbăția, înfrânarea, dreptatea, întru care una urmează alteia și sunt unite și apropiate între ele prin legătura dragostei³ și [construcția] crește ca să ajungă un templu sfânt în Domnul⁴, precum este scris. Acest templu, o, fraților, să-l zidim mereu și pe acesta să nu încetăm să-l împodobim cu frumusețea virtuților, ca să-L avem pe Duhul Sfânt locuitor în el⁵, încât prin frumusețea vieții noastre să-i întoarcem către noi pe oameni și pe îngeri.
Dar fiindcă una dintre virtuți este și înfrânarea și acum ne ocupăm mai mult cu ea, să dăm slavă lui Dumnezeu că am împlinit un stadiu al ei. Fețele noastre s-au schimbat față de cum erau mai înainte, dar cu bună schimbare, strălucind de paloarea înfrânării. Gurile noastre, pline de secreții ale fierii, s-au amărât din cauza întârzierii mâncării, dar duhurile voastre s-au îndulcit înaripate de nădejde. Și acestea sunt în conflict între ele, dar biruința uneia o face pe cealaltă să slăbească. Încât să ne bucurăm, de vreme ce ne-am atașat de partea cea mai bună. Dar, poate, ar spune cineva, că faptul de a mânca în fiecare zi ne împiedică de la desăvârșire. Nicidecum. Altmiteri nu ne-ar fi poruncit Domnul să cerem noi de fiecare dată pâinea noastră cea de toate zilele⁶. Nici Ilie Prorocul nu ar mai fi fost hrănit în pustie în fiecare zi de un corb⁷. Nici Sfântul Pavel, cel ce locuia în pustie mai înainte de Sfântul Antonie, nu ar mai fi primit de la Dumnezeu pâine zilnic. Nici însuși Marele Antonie, în locul unui post de mai multe zile sau de o săptămână, nu ar fi preferat să mănânce în fiecare zi mai puțin decât avea nevoie. Și mie mi se pare că pentru acest motiv. Fiindcă trupul nostru prin truda întregii zile slăbește cu simțurile ca un cal de curse și are nevoie de odihnă, în mod necesar Creatorul firii a iconomisit să fie menținut printr-o hrană zilnică, ca să-i meargă bine în continuare, iar nu să fie epuizat și secătuit de puteri. Ceea ce pătimesc cei ce postesc două zile și trei sau chiar cinci. Căci aceștia nu pot să-și plece genunchii mai des, nici să rostească mai sonor psalmodiile, nici să împlinească celelalte ascultări cu ușurință, doar dacă nu ar fi ceva mai presus de fire. Așadar, hrana zilnică nu este a celor nedesăvârșiți, ci a celor desăvârșiți, numai să fie prin limita și măsura impuse. Și, desigur, bine este ca viețuirea noastră să fie pusă în rânduială de părinți.
Și să vi se dea vouă încă și încă sănătate trupului și întărire duhului pentru a sluji Dumnezeului celui viu și adevărat și pentru a aștepta cea de pe urmă zi în care veți străluci ca soarele împreună cu sfinții, moștenind Împărăția cerurilor în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.
În această cateheză, Sfântul Teodor Studitul ne așază înainte o imagine de o mare forță duhovnicească: viața omului ca zidire a unei „case nestricăcioase”. Încă din primele rânduri, comparația este limpede și pătrunzătoare: „oamenii lumești, când ridică o casă scumpă, nu își dau loruşi odihnă ziua și noaptea”. Dorul lor pentru o zidire trecătoare devine oglinda rușinării noastre pentru nepăsarea față de zidirea cea veșnică.
Sfântul Teodor contrapune două realități: casa materială și casa duhovnicească. Cea dintâi „primește în ea oameni iubitori de trup… și la urmă de tot se surpă și se pustiește”. Este imaginea vieții centrate exclusiv pe cele văzute, pe confort, pe slavă și frumusețe exterioară. Oricâtă grijă s-ar pune în ea, sfârșitul este inevitabil: ruină și uitare.
În schimb, casa duhovnicească „știe să primească pe Duhul Sfânt”, pentru că „templu al Dumnezeului celui viu suntem și Duhul Sfânt locuiește în noi”. Aici autorul atinge temelia antropologiei creștine: omul nu este doar făptură biologică, ci locaș al lui Dumnezeu. Nu doar că avem un suflet, ci suntem chemați să devenim templu. Această casă „pleacă împreună” cu stăpânii ei „rămânând în ceruri nesurpată, veșnică”. Este o perspectivă eshatologică: virtuțile nu rămân pe pământ, ci ne însoțesc în veșnicie. Ele sunt singura avere netrecătoare.
Întrebarea centrală este: „Dar care este materialul acestei zidiri?” Răspunsul este simplu și decisiv: „Dobândirea virtuților.” Temelia este, potrivit Sf. Simeon „frica de Dumnezeu, pusă ca o temelie, dacă începutul înțelepciunii este frica de Domnul”. Nu frica servilă, ci cutremurul sfânt al conștiinței că trăim înaintea lui Dumnezeu. Aceasta naște trezvia. Pe această temelie se așază chibzuința, bărbăția, înfrânarea, dreptatea, unite prin legătura dragostei. Virtuțile nu sunt realități izolate, ci un organism viu. Dragostea le ține împreună și le dă unitate. Astfel, construcția crește ca să ajungă un templu sfânt în Domnul.
Fiind rostită în vinerea primei săptămâni din post, cateheza pune accent pe înfrânare. Sfântul Teodor descrie realist tensiunea dintre trup și suflet: „Gurile noastre… s-au amărât din cauza întârzierii mâncării, dar duhurile voastre s-au îndulcit înaripate de nădejde.” Această frază concentrează întreaga pedagogie a postului. Trupul simte lipsa și protestează; duhul, însă, se luminează. „Acestea sunt în conflict între ele, dar biruința uneia o face pe cealaltă să slăbească.” Nu este vorba de ură față de trup, ci de o reașezare a ordinii: duhul trebuie să conducă.
Mai mult, autorul respinge exagerarea ascetică lipsită de discernământ. Și scrie: ,,faptul de a mânca în fiecare zi ne împiedică de la desăvârșire. Nicidecum.” El invocă rugăciunea „pâinea noastră cea de toate zilele”, precum și exemplele profetului Ilie și ale marilor pustnici. Adevărata asceză nu este extremism, ci măsură luminată.
Cateheza a 55- a este un apel la seriozitate și la râvnă, la păstrarea măsurii în asceză, și la conștientizarea că tot ceea ce dobândim duhovnicește rămâne veșnic.
