Spre sfârșitul Catehezei a 11 a, Sfântului Simeon Noul Teolog se rezumă un îndemn vivificator pentru cei care călătoresc în Marele Post spre Cruce și Înviere: meditarea la textele sfinte, ca hrană duhovnicească.
Vorbind despre Hrănirea cu înseși cuvintele vieții, Sfântul Simeon Noul Teolog zice: ,,Prin urmare, să ia seama fiecare la citire [1 Tim 4, 13], căci cuvintele sfinților sunt cuvinte ale lui Dumnezeu și nu ale oamenilor; să le pună în inima lui și să le păzească pe ele [Lc 2, 19] în siguranță, deoarece cuvintele lui Dumnezeu sunt cuvinte de viață [In 6, 68] și cel ce le are întru sine și le păzește acela are viață veșnică [In 5, 24]. Fiindcă șezând voi adeseori la mese scumpe, nu cred că cineva dintre voi a fost atât de leneș încât să atipească și să ia nu numai cele ce-i sunt de ajuns, ci fiecare se grăbește să iasă luând cu sârguință și pentru ziua de mâine, sau ca să dea și unor prieteni, sau săracilor. Aici însă e vorba de cuvinte de viață și care îi fac nemuritori pe cei ce se hrănesc din ele, și atunci cum poți să dormi sau să fii trândav sau să atipești, sau să sforăi, ca un mort însuflețit? O, ce vătămare! O, ce nesimțire și ce toropeală! Cel care șade la masă și nu are poftă de cele puse înainte e evident că-i lipsește sănătatea potrivit firii; tot așa și cel ce ascultă citirea dumnezeiască și nu se desfată sufletește cu bucurie negrăită și cu poftă imaterială în chip imaterial de cuvintele cele imateriale și dumnezeiești, și nu-și umple cu mintea toate simțirile din dulceața acestora, acela e neputincios în credință [Rm 4, 19] și n-a gustat niciodată din darurile duhovnicești, mistuit fiind de foame și de sete în mijlocul celor mai multe bunătăți. Însă așa cum, atunci când e spălat cu apă, mortul nu simte nimic, tot așa cel inundat de valurile făcătoare de viață și dumnezeiești ale cuvântului nu simte nimic.
Prin urmare, câți aveți în voi înșivă cuvântul vieții [Flp 2, 16], câți ați ajuns să vă hrăniți cu această pâine a cuvântului [In 6; Sir 15, 3], câți nu v-ați făcut morți, ci vii din morți și ați gustat din viața cea adevărată și, milostivindu-vă de aproapele, ați primit milă de la milostivul Dumnezeu, nu încetați să îndemnați și să povățuiți pe aproapele și pe toți dacă e cu putință, ci ca pe niște mădulare proprii, sau mai degrabă ca pe niște mădulare ale lui Hristos și fii ai lui Dumnezeu, sârguți să-i povățuiți, să-i pedepsiți și mustrați [2 Tim 4, 2], nu ca să-i întristați [2 Co 2, 4], ci ca să-i eliberați de mânia și indignarea Tatălui, nici ca să-i vătămați, ci ca să-i folosiți în gradul cel mai înalt, făcându-i să împlinească voile Dumnezeului și Tatălui lor. Dacă veți face așa, și fiecare dintre voi va învoi pe fratele său spre paroxismul iubirii și faptelor bune [Evr 10, 24], în scurt timp toți vom fi răpiți spre înălțimea virtuților și ne vom arăta împlinitori ai poruncilor lui Dumnezeu și vom dobândi într-un suflet Împărăția cerurilor în Însuși Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine toată slava în vecii vecilor. Amin.” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Ed. a II-a, trad. diac. Ioan I.Ică jr, Deisis, 2003)
Textul acesta din finalul Catehezei 11 a Sfântul Simeon Noul Teolog este mai mult decât o simplă învățătură despre citirea Scripturii. Este o chemare la trezire lăuntrică. Sfântul nu vorbește despre lectură ca despre un exercițiu intelectual, ci despre o hrănire reală, tainică, cu viața însăși a lui Dumnezeu.
El numește cuvintele sfinților „cuvinte ale lui Dumnezeu”, iar această afirmație mută centrul de greutate al întregii vieți duhovnicești. Dacă ele sunt cuvinte de viață, atunci a le asculta sau a le citi înseamnă a sta înaintea lui Dumnezeu, a primi în inimă suflarea Lui. Nu este vorba doar de a înțelege, ci de a păzi în inimă, asemenea Maicii Domnului care „le păzea în inima ei”. Cuvântul trebuie lăsat să coboare din minte în adâncul ființei, să devină respirație, ritm interior, criteriu al simțirii și al lucrării.
Imaginea mesei este deosebit de grăitoare. Omul se îngrijește cu râvnă de hrana trupului, adună, păstrează, împarte. În fața hranei duhovnicești însă, poate deveni nepăsător, somnoros, absent. Sfântul Simeon vede aici un semn al unei boli lăuntrice: lipsa gustului pentru cele dumnezeiești. Când sufletul nu se bucură de cuvânt, nu pentru că nu-l înțelege, ci pentru că nu-l dorește, aceasta arată o slăbire a credinței, o tocire a simțirii duhovnicești.
El folosește imaginea cutremurătoare a mortului care, spălat cu apă, nu simte nimic. Tot astfel, omul poate fi înconjurat de „valurile făcătoare de viață” ale cuvântului și totuși să rămână insensibil. Nu cuvântul este lipsit de putere, ci inima este împietrită. Adevărata dramă nu este absența harului, ci incapacitatea de a-l primi.
Însă textul nu rămâne la mustrare. El se deschide spre comuniune. Cei care au gustat din această pâine a cuvântului sunt chemați să-i ajute și pe alții să prindă gustul vieții adevărate. Povățuirea fratelui nu este o intervenție moralizatoare, ci o lucrare de iubire. Mustrarea nu este pentru a întrista, ci pentru a elibera. Cel ce a primit viața în sine devine răspunzător pentru viața celuilalt, văzându-l ca pe un mădular al lui Hristos.
Finalul are un orizont eshatologic și comunitar: nu mântuirea izolată, ci dobândirea într-un suflet a Împărăției. Hrănirea cu cuvântul nu creează indivizi autosuficienți, ci o comunitate unită prin iubire și fapte bune. Pe măsură ce fiecare îl îndeamnă pe celălalt spre „paroxismul iubirii”, toți cresc împreună în virtute.
În profunzime, acest text este un examen de conștiință: mai simt eu foame după cuvântul lui Dumnezeu? Mă bucur de el? Îl păstrez? Îl trăiesc? Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, viața veșnică nu începe după moarte, ci în clipa în care cuvântul devine hrană vie în inimă. Atunci omul nu mai este mort însuflețit, ci viu din morți, purtător al unei lumini care se revarsă și asupra altora.
