Sfintele icoane în patrimoniul Bisericii și al familiei

de | nov. 19, 2020

  1. Sfintele icoane în casa noastră și în bisericile copilăriei.

Amintim, pentru început, ca de fiecare dată, faptul că tema catehezei din săptămâna trecută a fost cinstirea sfinților. Astăzi rămânem în aceeași sferă pastoral-liturgică și vom vorbi despre cinstirea sfintelor icoane.

Să luăm seama, mai întâi, că printre cele mai vechi amintiri din vremea copilăriei fiecăruia dintre noi sunt și clipele în care făceam rugăciunea seara, înainte de culcare, împreună cu mama, tata, ori bunicii, în fața icoanelor de pe unul din pereții camerei. Parcă vedem și acum chipul Maicii Domnului cu Pruncul în brațe, sau Icoana Răstignirii, sau chipul unuia dintre sfinți. În casa celor mai mulți dintre noi icoanele nu aveau valoare artistică deosebită: unele erau zugrăvite simplu, altele erau imitații pe hârtie sau carton etc. Erau însă valoroase prin vechimea lor, fiind moștenite de la bunici, ori străbunici. Nu ca obiecte în sine aveau valoare, ci ca simboluri sfinte și ca piese de patrimoniu familial. La fel de vechi sunt și amintirile cu icoanele văzute în bisericile copilăriei, fie în imagini pictate pe pereți, fie în rame așezate după o anumită rânduială. Ar fi greu să spunem acum ce înțelegeam noi din aceste imagini, de acasă și de la biserică, prin prisma cunoștințelor de azi… Și nu credem, de fapt, că e foarte important să descriem ce și cum. Important era ceea ce și astăzi este: icoanele făceau parte din „recuzita” rugăciunii. Nimeni dintre noi nu și-ar închipui că rugăciunile de acasă și din biserică să se facă fără icoane! De ce? Pentru că sunt imagini care ne ajută să vedem cu ochii sufletului ceea ce transpare dincolo de chipurile zugrăvite și mai presus de ele. Să „vedem”, adică persoanele cărora le vorbim: Mântuitorul Hristos, Maica Domnului, Sfinții… 

II.Tema catehezei noastre urmărește evidențierea valorii spirituale a icoanei, pe temeiul Scripturii, al scrierilor Sfinților Părinți și al cultului divin.

III. Tratarea vizează, mai întâi, o  precizare: Icoana nu-i chip cioplit, nici idol. O primă nedumerire pe care o poate avea un creștin ortodox este legată de faptul că protestanții și neoprotestanții nu au icoane în biserici și în case… Vorbind cu ei, ortodoxul va afla motivul: teama să nu calce porunca a doua din Decalog („Să nu-ți faci chip cioplit…”). Ei bine, trebuie citit atent în ce context s-a dat această poruncă și ce însemna atunci idol și chip cioplit (vezi cartea Ieșirii, cap. 20). Ce făceau cei care cădeau în idolatrie? Uitau de Dumnezeu și se închinau materiei: pietre, lemne, metal (cum a fost cazul cu „vițelul de aur”). Creștinul ortodox nu materia din care e făcută icoana o cinstește, ci persoana reprezentată. Diferența este uriașă! Apoi: chiar în Vechiul Testament, la Cortul Sfânt și la Templu erau anumite reprezentări iconografice, poruncite de Însuși Dumnezeu (de pildă, heruvimii sculptați și cusuți etc.);

2. Temeiul cel mai elocvent al cinstirii icoanelor sau chipurilor sfinte este Întruparea lui Iisus Hristos. Dumnezeul Cel tainic și nevăzut, a luat chipul omenesc, cum notează Sf. Ioan Evanghelistul: „Cuvântul S-a făcut trup” (1, 14). Iar icoana este un fruct al Întrupării, deoarece Hristos este „chipul lui Dumnezeu cel nevăzut” (Col. 1, 15).

3. Istoria Bisericii  a consemnat, apoi, perioade cu mari frământări în privința icoanelor: unii împărați le-au cinstit, alții le-au distrus, iar pe cinstitori i-au persecutat. Față de rătăcirea iconoclaștilor (distrugătorii de icoane) a luat atitudine, între alții, Sfântul Ioan Damaschin († 750), prin cuvântul rostit și scris. Apărători și ocrotitori au fost, mai apoi, împărăteasa Irina și patriarhul Tarasie, care au convocat cel de-al VII-lea sinod ecumenic (787), la care s-a consemnat:După chipul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, asemenea să se așeze și cinstitele și sfintele icoane, făcute în culori sau mozaic, sau din alt material potrivit, în Sfintele Biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase și veșminte, pe pereți și pe scânduri, în case și pe drumuri, și adică icoana Domnului și Dumnezeului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, și cea a Sfintei Preacuratei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoare, ale cinstiților Îngeri și ale tuturor sfinților și cuvioșilor bărbați. Căci dacă vor fi văzuți mai des zugrăviți pe icoane, cu atât mai vii vor fi în fața respectivilor, care îi privesc, reînviindu-se memoria și dorul de prototipul lor, le vor săruta și le vor da închinarea cinstită, dar nu adorarea deplină, care după credința noastră se cuvine numai firii dumnezeiești.

Prigonirile n-au încetat, din păcate, odată cu această hotărâre. Necinstitorii de icoane erau uneori deosebit de cruzi cu drept-credincioșii: multora li se tăia capul chiar pe icoana la a cărei cinstire nu voiau să renunțe, sângele martirilor curgând, astfel, peste chipul sfânt reprezentat pe ea! Pe de altă parte, nu s-a întrerupt nici șirul apărătorilor dreptei-credințe, culminând cu actul semnat la 11 martie 843, de vrednica de pomenire Teodora împărăteasa, împreună cu patriarhul Metodie, în duminica numită de atunci încoace a Ortodoxiei;

Generalizând problematica înțelegerii corecte a deosebirii esențiale dintre icoană și idol, atât în istoria zbuciumată a Bisericii, cât și astăzi, opinia exprimată de Sfântul Ioan Damaschin (sec. VIII) este întrutotul actuală: „Nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfățișat în icoană, după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei Crucii, ci chipului Crucii. Deci prin ce se deosebește Crucea care are chipul Domnului de una care nu-1 are? Tot astfel și cu privire la Maica Domnului. Cinstea dată ei se urcă spre cel întrupat din ea. Tot astfel și cu isprăvile sfinților bărbați, isprăvi care ne îndeamnă spre bărbăție, spre râvnă, spre imitarea virtuții lor și spre slava lui Dumnezeu. Căci după cum am spus, cinstea dată de cei împreună robi către cei buni este dovada dragostei față de stăpânul obștesc, și cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfățișat în icoană…” (Dogmatica, XVI). Așadar, închinarea și cinstirea se face unor persoane, nu materiei. Tocmai de aceea, pe fiecare icoană se află inscripționat numele persoanei (persoanelor) sfinte reprezentate. Mai apăsat, pentru frații noștri neoprotestanți: icoana poartă nume de persoane, nu de idoli!

Încheiem acum cateheza de azicu următoarele îndemnuri practice: să ne închinăm cu credință și evlavie în fața sfintelor icoane ori de câte ori intrăm în biserică; să așezăm la loc de cinste în casele noastre icoane sfințite, mai ales ale sfântului ocrotitor, și să le cinstim prin aprinderea candelei, închinare și rugăciune evlavioasă zilnică; să purtăm în călătoriile noastre icoanele sfințite ale Mântuitorului, Maicii Domnului și ale sfinților ocrotitori, ca să ne fie spre ajutor și izbăvire de primejdii; să dăruim o icoană sfințită unui copil la primirea Tainei Sfântului Botez, sau tinerilor care primesc Taina Sfintei Cununii, pentru sfințirea familiei, dar și cu alte prilejuri (cadouri binecuvântate pentru zilele onomastice, sărbători etc.); Nu în ultimul rând, să aducem bucurie și alinare unui bolnav aflat pe patul de suferință, oferindu-i o icoană sau o cruce sfințită…

Sfintele icoane în patrimoniul Bisericii și al familiei
Itinerar Catehetic

 
Play/Pause Episode
00:00 / 12:25
Rewind 30 Seconds
1X
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/gordonv/" target="_self">Pr. Prof. Vasile Gordon</a>

Pr. Prof. Vasile Gordon

Profesor (2003 - prezent); conducător doctorat (2005 - prezent). Toate treptele didactice, pentru Omiletică şi Catehetică. Perioada 2008-2012 şef de catedră la fosta „Catedră Practică”. Din anul 2013, membru titular al Şcolii Doctorale şi profesor la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca.

Mai multe

Dimensiunea religioasă a Războiului Rece

Dimensiunea religioasă a Războiului Rece

Luna noiembrie a anului 2020 a fost o perioadă extrem de încărcată din punct de vedere al politicii internaționale. Ochii întregii lumi au fost ațintiți asupra alegerilor prezidențiale desfășurate în Statele Unite ale Americii, un eveniment cu profunde conotații...

Viața virtuoasă și drumul către fericire

Viața virtuoasă și drumul către fericire

Dialogul radiofonic de săptămâna aceasta se înscrie în seria dedicată drumului către fericire. Împreună cu drd. Gabriel Noje, invitatul permanent în cadrul emisiunii Cultură, Morală, Societate. Repere pentru o viață creștină, discutăm despre provocările unei vieți...

Postul Nașterii Domnului

Postul Nașterii Domnului

Postul Crăciunului evocă întreaga istorie a Vechiului Testament ca un timp al așteptării, al pregătirii, al speranței mesianice. Asemeni tuturor drepților și profeților vetero-testamentari care au așteptat ziua venirea lui Hristos în lume, așa așteptăm și noi în acest...