Cateheza de azi mai face un pas pe linia explicării simbolismului slujbelor cu frecvenţă mai mare în cultul divin, anume, prezentarea, pe scurt, a câtorva obiecte şi momente din slujba înmormântării.
Vom începe cu clopotul, prin sunetul căruia sevesteşte comunităţii parohiale trecerea în veşnicie a unui enoriaş. Dangătul lui ne aduce aminte tuturor că suntem muritori, ne strecoară o anumită înduioşare în suflet, simţim că suntem în comuniune cu cel plecat. Ca simbol liturgic, clopotul anticipează trâmbiţa cu care îngerul Domnului va vesti sfârşitul lumii şi ridicarea din morminte pentru înfricoşătoarea judecată; Limba latină surprinde în puţine cuvinte rolul şi rostul clopotului, în general: vivosvoco, mortuosplango, fulgurafrango… (pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgerele le răsfrâng…)
– spălarea mortului aminteşte de curăţia primită la Taina Botezului, prin care răposatul a devenit fiu al Bisericii, dar şi curăţirea de tot ce a fost rău şi necurat în lumea aceasta;
– îmbrăcarea cu haine curate anticipează veşmântul cel nou al nestricăciunii din ziua învierii de apoi;
– lumânările (lumina lor) simbolizează lumina învăţăturii lui Hristos şi pe El Însuşi („Eu sunt Lumina lumii! – In. 8, 12). În acelaşi timp, simbolizează jertfelnicia: ca să dea lumină, lumânarea se topeşte („jertfeşte”) puţin câte puţin, presupunându-se, astfel, că viaţa celui decedat a fost una jertfelnică, după modelul lui Hristos;
– stâlpii care se citesc la capul mortului (sau, în unele locuri, pe drumul spre cimitir) sunt, practic, pericope evanghelice care vorbesc despre înviere şi viaţă veşnică. Aceste citiri aduc aminte faptul că Evangheliile au fost (trebuia să fi fost) „stâlpii”, susţinătorii puternici ai vieţii lui pământeşti;
– cântările slujbei(ectenii, binecuvântări, canonul, fericirile etc.) reprezintă cereri pentru odihna celui răposat, mărturisirea vremelniciei vieţii de aici, dar şi a credinţei în înviere şi viaţa veşnică;
– Apostolul şi Evanghelia vorbesc despre învierea morţilor în care avem şi noi nădejde şi pe care o mărturisim implicit ascultând cu evlavie citirea lor;
– Molitfele (3 rugăciuni) au menirea de a cere de la Dumnezeu dezlegare de orice blestem şi afurisanie, iertare pentru tot păcatul sufletesc şi trupesc şi odihnă sufletului împreună cu drepţii, iar trupului revenire la firea (pământul) din care a fost zidit;
– veşnică (nu veşnica!) pomenire semnifică, pe de o parte, neuitare din partea urmaşilor, rudeniilor, cunoscuţilor etc., pe de alta, nădejdea de a fi mereu în pomenirea lui Dumnezeu;
– coliva (colacul) îşi are simbolismul în materia din care se face: bobul de grâu – simbol al învierii. Coliva sau colacul/colacii închipuie însuşi trupul mortului, deoarece grâul este hrana principală a trupului omenesc. Dar semnificaţia cea mai adâncă a colivei sau colacului este comuniunea celor vii în jurul sufletelor celor morţi pentru care se face pomenirea: precum boabele de grâu sunt strânse întreolaltă în coliva (colacul) ce se ridică la „veşnică pomenire”, tot aşa sufletele celor vii sunt în comuniune cu cel pomenit, iar când este clătinată lin înseamnă clătinarea pământului la Învierea Mântuitorului. Credincioşii toţi, familia, rudenii, prieteni, cunoscuţi ş.a., ţin de colivă (colac) şi, dacă nu ajung, se ţin lanţ, legaţi unul de celălalt, ca semn al legăturii de iubire neîntreruptă cu cel adormit;
– pom (pomi). În anumite zone ale ţării (Bucovina, Transilvania etc.), atât la prohod, cât şi la pomenile ulterioare, se împodobesc câţiva „pomi” (ramuri de prun) cu fructe şi dulciuri… Simbolismul pomului este greu de „tradus” cu exactitate. Preotul Acad. Simion Florea Marian, în lucrarea monumentală „Înmormântarea la români” (1892), dedică 15 pagini acestui „obiect” cultic, coroborând tradiţii şi opinii, în urma cărora concluzionează: simbolizează pomul vieţii din Raiul protopărinţilor noştri, iar ca perspectivă, frumuseţile, darurile şi bunătăţile („dulciurile”) din sălaşurilor cereşti, care îl aşteaptă pe cel răposat;
– ţărâna pe care preotul o aruncă peste sicriu, în groapă, rostind: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi cei ce locuiesc într-însa!” (Ps 22, 1) şi „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Fac. 3, 19), confirmă rânduiala înhumării (nu a incinerării!), dar şi faptul că, chiar în pământ fiind, trupul mortului rămâne în puterea şi sub ocrotirea lui Dumnezeu;
– Crucea care va străjui mormântul este semnul că răposatul aparţine creştinismului şi că, atât în viaţă, cât şi adormit, el se află sub ocrotirea lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat. La început, ea va fi simplă, apoi, în decursul a cel târziu un an de zile, familia va aşeza o cruce sau o troiţă care să reziste în timp;
– mormântul este un spaţiu liturgic, iar pentru urmaşi loc sacru şi unic de pelerinaj şi comuniune;
– florile (coroanele) de la înmormântare şi de pe mormânt reprezintă semne ale dragostei şi neuitării faţă de cel plecat.
Aplicarea practică a învăţăturilor creştine despre moarte şi înmormântare ne ajută să gândim, astfel, că sfârşitul vieţii de aici este o mare binefacere, din multe puncte de vedere. În rugăciunea de dezlegare de la slujba prohodului, auzim: „Pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte, ai poruncit amestecului…”. Murind, nu mai facem păcate şi nici rău, nimănui. Dar nici alţii nouă! Şi nici nu le mai suntem prilej şi sminteala de a face rău! Moartea curmă suferinţele bolilor şi ale bătrâneţii, odată cu toate necazurile. Înlătură ura şi invidia celor care nu ne iubesc. Mai mult, după ce murim, unii dintre ei încep să vadă şi anumite lucruri bune pe care le-am săvârşit, cu ajutorul Domnului. Dispar, ca prin minune, ura, invidia, resentimentele, făcând loc dragostei, respectului şi, adesea, recunoştinţei. Nu în ultimul rând, moartea se face prag pentru fericita întâlnire cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu cei dragi ai noştri, plecaţi mai înainte, de care, uneori, ne este atât de dor!
