-Părinte Cristian Groza, vă mulțumesc că ați acceptat invitația de a vorbi despre spiritualitatea isihastă a Sfântului Cuvios Iosif Isihastul, cunoscut ca promotorul renașterii neptic-isihaste a monahismului athonit din a doua parte a secolului XX.
După cum știm, sfinția voastră cunoașteți multe din teologia acestui mare dascăl al rugăciunii lui Iisus, deoarece în urmă cu zece ani, v-ați susținut teza de doctorat intitulată: Gheron Iosif Isihastul (1897-1959). Viața și învățătura, realizată sub îndrumarea arhid. Ioan. I. Ică jr la Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Sfântul Andrei Saguna”, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu -, pe care ați publicat-o ulterior la editurile Sfântul Nectarie și Evanghelismos.
Moștenirea Sfântului Iosif Isihastul are în epicentrul ei restaurarea rugăciunii lui Iisus, nevoințele ascetice și împărtășirea continuă cu Sfintele Taine. Părinte Groza, cum a fost receptată această structură tripartită la acea vreme de către monahii aghioriți, și cât a contribuit ea la revigorarea vieții isihaste de la Muntele Athos?
-Bine v-am găsit! Mă bucur mereu când trebuie să vorbesc despre Sfântul Iosif Isihastul, întrucât acesta este îndrăgit de mulți credincioși, dar încă nedeplin receptat și asimilat de și mai mulți. De aceea, astfel de gânduri pot descoperi și îmbărbăta spre trăirea harului lui Dumnezeu în lumea actuală.
Într-adevăr, Sfântul Iosif a rămas în conștiința Bisericii drept iubitor al isihiei și dascăl preacercat, al rugăciunii neîncetate strălucit lucrător (Condacul 1), dar temelia tuturor celor enumerate a fost, este și va rămâne mereu ascultarea. Din ea se naște rugăciunea curată, ea îmbărbătează pe nevoitor în ostenelile sale ascetice și tot ea îl determină pe aceasta să împlinească întru totul cuvintele Domnului Hristos de a săvârși și a se împărtăși constant din Jertfa euharistică.
Așa cum însuși mărturisește, la sosirea sa în Sfântul Munte (1921), raportat la numărul de atunci al monahilor aghioriți (5000), majoritatea acestora se limitau la slujbele tipiconale, dând o deosebită importanţă lucrului de mână, existând totuși și câțiva monahi (foarte puțini la număr) care aveau experiența harului lui Dumnezeu prin lucrarea rugăciunii inimii. Aceștia din urmă, fiind la apusul vieții lor biologice, nu au putut (unii nu au vrut) să transmită și altora meșteșugul acesteia (poate și datorită lipsei de interes din partea celor mai tineri, care vor îngroșa numărul celor din prima categorie). Preocuparea generală fiind cvasi absentă în această direcție, tânărul Francisc (numele de botez al Sfântului Iosif) a fost chiar descurajat în a căuta astfel de dascăli ai rugăciunii neîncetate, întrucât, părerea generală era aceea că aceștia nu mai existau, dar și să se ferească de a începe o astfel de lucrare duhovnicească, pentru că l-ar fi dus la înșelare.
Întrucât Dumnezeu dă har doar celui ce îl cere și îl caută, și în cazul Cuviosului, insistența sa pentru dobândirea rugăciunii neîncetate a dus la împroprierea acesteia la doar câteva luni de la venirea sa în grădina Maicii Domnului. Acest lucru a fost posibil prin rostirea ei des și constant, cu multă nădejde că va primi răspuns la cererea sa, prin nevoințele sale care să îi permită să își ținămintea departe de cele omenești și mereu țintuiță la Izvorul vieții.
Să amintim faptul că întreaga sa nevoință de ucenic (programul de priveghere, rugăciune, mâncare, somn etc) era cu binecuvântarea Sfântului Stareț Daniil de la Katunakia (+1929, canonizat în 2020).
De ce este atât de important acest aspect? Pentru că prin ascultare se dobândește adevărata smerenie, care, pe de o parte îl așazăpe nevoitor în starea și locul corect de pornire în viața duhovnicească, de a conștientiza permanent, în raportarea sa la Dumnezeu, că el este făptura Sa, creat stric datorită iubirii Sale, fără El nefiind decât praf/pământ/ lut, adică nimic, și pe de altă parte îl învațămodul concret în care trebuie să se golească pe sine pentru a fi primi din belșug harul lui Dumnezeu.
Experiența Bisericii (deprinsă din scrierile Sfinților Părinți – cu precădere cea a Sfântului Isaac Sirul, și confirmată de cei ce deveniseră deja vase alese ale Duhului Sfânt – cum era cazul Sfântului Daniil) l-a învățat pe tânărul Francisc, ulterior monahul Iosif, că nevoința este maica sfințeniei, și în afara ei nu se poate dobândi harul dumnezeiesc. Scopul ei nu este omorârea trupului, ci supunerea omului în întregime trup și suflet iubirii lui Dumnezeu – în defavoarea lumii. De aceea, Cuviosul a practicat multe metode de nevoință, unele dintre acestea care puteau sminti, sau cel puțin bulversa pe cititor, dar în permanență a avut în vedere ținta: dobândirea (iubirii) lui Dumnezeu. De aceea, mărturisea la sfârșitul vieții sale pământești: „Concluzia la care am ajuns după atâţia ani şi după atâta nevoinţă este să găsească cineva un povățuitor duhovnicesc, să facă puţină osteneală trupească, precum căratul celor necesare, şi să ţină o rânduială aspră în privinţa rugăciunii şi a înfrânării”.
Aici are în vedere alipirea permanentă a minții de Dumnezeu prin rugăciunea de toată vremea, iar prin înfrânare înțelegem toate metodele ascetice care ajută, înlesnesc prima lucrare: citirea Sfintei Scripturi și a scrierilor sfinte, privegherea, postul, tăcerea.
Pe de altă parte, verificarea autenticității ascezei noastre se vede în modul în care ne raportăm la Sfânta Liturghie, pentru căprimele (rugăciunea și asceza) au ca scop pregătirea inimii și a trupului pentru unirea cu Trupul și Sângele Domnului (întru cunoștință – adică ele trebuie să îl conducă pe om la dorirea lui Dumnezeu), iar a doua (Sfânta Euharistie) este pregustare a țintei pentru care ne ostenim (Împărăția Cerului), dar și susținere harică a celorlalte două (rugăciunea și asceza).
Împletirea celor trei: asceză, rugăciune și împărtășirea continuă -, au avut efectul scontat doar pentru cei ce le-au practicat, îndeosebi pentru Sfântul Iosif și mica sa obște -, însă pentru ceilalți ele erau forme care îl predispuneau pe om la înșelare (fie de-a dreapta, fie de-a stânga).
De remarcat este faptul că Sfântul Iosif, cu și apoi prin ucenicii săi direcți, a restabilit caracterul isihast al monahismului, practicat și apoi abandonat de unii monahi de-a lungul istoriei Bisericii, fie din cauza separării celor trei elemente, fie prin exagerarea unilaterală a unuia în detrimentul sau în lipsa celorlalte, fie din neasumarea practică/concretă a Tradiței, limitându-se la o împlinire formală a unor ritualuri, uitând de principiul jertfei: a da sânge și a primi Duh.
În concluzie putem spune că Sfântul Iosif Isihastul nu promovează şi nu aduce lucruri neapărat noi din punct de vedere al gândirii şi trăirii duhovnicești -, istoria Bisericii consemnând multe astfel de personalități duhovnicești, ci realizează o re‑actualizare a unor forme tradiţionale, forme care sunt însă pline de viață, fiind dovada vie a modului în care orice om, fiecare la măsurile sale, în funcție de însușirile primite ca dat de la Creator, se poate curăți, (i)lumina şi desăvârși prin împreuna‑lucrare cu harul lui Dumnezeu.
-Profesorul Gheorgheos Kroustslakis, care l-a cunoscut îndeaproape pe Sfântul Efrem Katounakiotul (unul din ucenicii Sfântului Iosif), a scris o biografie spirituală dedicată acestuia. În ea, profesorul vorbește despre ,,Școala” de la Academia pustiei, pe care a clădit-o Cuviosul Iosif Isiahstul. Despre ce ,,Școală” era vorba și ce fel de ,,științe” erau predate la această academie ?
-Rolul unei școli este de a transmite informații și competențe. Teorie și practică. Ești format într-un anumit duh, pe care ești dator să-l însușești ca să-l poți transmite mai departe și altora.
În cazul de față, ,,Școala” este cea a Duhului, adică cei înscriși la ea învață modul (teoria) în care se poate dobândi prin practicarea unui anumit mod de viețuire (ascetico-niptico-liturgic) vederea (Theoria) lui Dumnezeu.
Pustia este numită Academie, pentru că ea îi oferă nevoitorului cadrul propice de a gusta cea mai înaltă formă de cunoaștere și trăire a lui Dumnezeu în mintea și în inima sa, trupul însuși fiind părtaș la această stare de har, potrivit darului făcut fiecăruia de Dăruitor, în funcție și de dragostea și efortul arătate de acesta în nevoința dobândirii harului, dar și a folosului pe care Dumnezeu consideră că acea persoana o poate aduce Bisericii, într-un anumit timp și loc.
Școala în sine, chiar și cea mai bună dintre ele, nu poate transmite automat această experiență, prin simpla prezență în ea, ci este nevoie de caractere tari duhovnicește, care să își asume în totalitate rigorile “programei”, de a se încrede pe deplin în judecata magistrului, în cazul de față Starețul, făcând deplină ascultare de acesta în toate.
Științele sunt cele ce privesc totalitatea metodelor (ascultarea – ca bază pentru deprinderea, sporirea și folosul adus de priveghere, rugăciune, post, tăcere, metanii, studiul duhovnicesc, viață liturgică etc) de obținere a examenului final – înfierea asumată și trăităreal și personal. Diploma aceasta de absolvire este una veșnică, fiind cea mai căutată și mai dorită de toți cei înscriși la aceste cursuri.
De asemenea, există și aici stadii diferite- primul – al curățirii, al doilea – al (i)luminării, și al treilea – al îndumnezeirii. Nu se poate trece la cele superioare decât prin absolvirea celor inferioare, ultimul stadiu având început aici și continuarea în veșnicie.
Sfântul Iosif Isihastul a absolvit el însuși această școală, ca premiant (general al Duhului, cum l-a numit Sf. Sofronie Saharov), fiind rânduit de Dumnezeu să predea și altora modul de înscriere, parcurgere și absolvire a etapelor amintite. Unul dintre acești ucenici în cele ale Duhului a fost Sfântul Efrem Katunakiotul, dobândind sfințenia sau pecetea Duhului Sfânt, tocmai datorită asumării și experierii în totalitate a celor expuse anterior.
-Sfântul Cuvios Iosif Isihastul a militat pentru o educație niptică a monahului. Cât cântărește această educație în progresul duhovnicesc al celui angajat pe drumul despătimirii?
-Sfântul Iosif Isihastul vorbește mereu din experiența proprie. Gustând harul revărsat asupra sa de Dumnezeu în chip atât de bogat datorită marii sale iubirii față de El, manifestată în feluritele moduri de nevoință prin care nu s-a mai uitat la trup, ci a purtat grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor, ne este călăuză sigură în drumul pe care oricine dorește cu adevărat prin implicare, poate săprimească har de la Dumnezeu, în funcție de hotărârea Stăpânului, hotărâre ce are legătură și cu dragostea arătată de om prin asceza sa.
Notam în lucrarea mea scrisă despre învățătura/experiența Sfântului Iosif Isihastul, că a ales ca și cale de urmat în dobândirea harului lui Dumnezeu, și transmisă ucenicilor săi, privegherea de toată noaptea. Tot programul său ascetic (timpul de lucru, cantitatea şi timpul de hrană, timpul de odihnă și tăcerea) gravita în jurul ei. Ea se desfășoară de la apusul soarelui pană spre dimineață şi reprezintă timpul din cursul celor 24 de ore dedicat, în întregime şi exclusiv, întâlnirii cu Dumnezeu, prin rugăciune personală (susţinută şi de celelalte elemente ascetice – metanii, închinăciuni, meditație, studiu duhovnicesc, psalmodie – ca rânduială de chilie), cât şi comunitară (prin participarea la Sfânta Liturghie pentru a se împărtăși, fără excepție, cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Hristos). Scopul declarat al acestei petreceri cu Dumnezeu este acela de a‑L determina să reverse harul Sfântului Duh, ca lucrare tainică şi personală în sufletul ascetului. În același timp, prin efortul omului de a sta mereu în fața lui Dumnezeu, mulțumindu-I pentru purtarea de grijă şi implorându‑L pentru curățirea păcatelor, harul Duhului Sfânt găsește prilej să‑şi facă simțită prezența şi să rămană lucrător într‑un astfel de suflet. Privegherea este înțeleasă şi trăită atât ca stare de trezvie (prin comparaţia cu cele zece fecioare – Matei 25, 1‑13), cât şi ca retragere din lume (isihie), lucru posibil, atât pentru monahii ostenitori în mânăstirile de obște, cât şi pentru mireni (camera de acasă putând fi, pentru câteva ore, loc de înstrăinare şi de liniştire). Acest lucru aduce folos duhovnicesc, nu doar pentru cel implicat într-o astfel de viețuire, cât și pentru cei ce intră în legătură şi trăiesc alături de unul ca acesta.
Trezvia monahului/laicului are deci în vedere ocuparea minții cu Dumnezeu (cu numele Lui – prin Rugăciunea stăruitoare – zi/noapte, dar și prin citirea sistematică a cuvântul Acestuia), la care se adaugă paza tuturor simțurilor, întru susținerea lucrării principale amintite: gura prin tăcere, sau vorba măsurată; ochii – prin evitarea întâlnirilor de prisos, a imaginilor și a știrilor mondene.
Trezvia este deci lucrare și pază, adică exact ceea ce Dumnezeu a cerut și primilor oameni încă de la început (Fac. 2,15).
–Calea mântuitoare urmată de Sfântul Iosif Isihastul a fost cea a eroismului duhovnicesc. A dat sânge și a primit Duh. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul vorbește despre calea cea aspră -, cu atacurile necontenite ale vrăjmașului, și calea iubirii -, mult mai accesibilă omului contemporan. O recomanda pe ultima, pentru că a simțit în om slăbiciunea firii și neputința de a lupta ca Gheron Iosif cu diavolul. În acest context, vă întreb: care sunt principiile de viețuire duhovnicească, ca omul angajat în luptă să nu simtă nevoințele ca pe o povară ? Există riscul ca omul să se nevoiască greșit?
-Citeam recent într-o carte (despre postul doar cu apă) despre diferența între a dori să postești (doar cu apă) și a fi silit să stai flămând. Primul îndură toate neajunsurile cu nădejdea sfârșitului care să îi aducă cele dorite (sănătate, scădere în greutate etc), pe când al doilea se chinuie. Deși ambii fac același lucru (nu mănâncă), stările lor sunt diferite, pentru că primul și-a asumat aceastălucrare, pe când al doilea este silit să o îndure.
Nevoința este simțită ca o povară de cel ce nu a înțeles că asceza este maica sfințeniei. Ea trebuie înțeleasă corect și apoi practicată, întotdeauna sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc care a parcurs el însuși acest drum.
Am amintit deja faptul că Sfântul Iosif a fost un om aparte, care a încercat felurite moduri de nevoință, păstrând doar acelea care i-au adus cel mai mult folos duhovnicesc, și pe acestea le-a transmis și ucenicilor (ca principiu de viețuire, intensitatea depinzând de fiecare în parte).
Asceza trebuie privită doar ca un exercițiu (άσκησης/askisis = exercițiu, exersare în ceva) obligatoriu în calea spre despătimire (al cărui scop și este), dar nu ca un scop în sine. Scopul este dobândirea Duhului Sfânt, nu realizarea unor performanțe ascetice. Lupta urmărește mutarea accentului de la cele trecătoare la cele nepieritoare.
Îndemnul dat de Sfântul Porfirie îl regăsim și la Sfântul Iosif Isihastul. El spune într-o scrisoare că mai mult dobândim (mai mult har) cu dragostea față de Hristos și de Maica Domnului decât cu orice altă nevoință. Sunt bune și toate celelalte (nevoințe ascetice), atunci când se fac bine, însă dragostea le depășește pe toate.
Reținem de aici că toate trebuie făcute din dragoste pentru Dumnezeu (și Maica Sa), și la această dragoste transpusă în exerciții ascetice va răspunde Dumnezeu, nu la asceza în sine. Ea trebuie făcută bine, adică având în vedere scopul amintit. Cuviosul are chiar o carte (o broșură în 10/12 capitole) în care evidențiază pericolul înșelării celor ce se încred în propria formă de asceză, care nu urmărește dobândirea harului ca răspuns la dragostea arătată prin fapte, ci ca obligare a lui Dumnezeu spre/prin aceasta.
Deci pe toate trebuie să le avem în vedere, că Dumnezeu nu privește la cantitatea nevoințelor noastre, ci cercetează scopul și discernământul cu care le lucrăm și, potrivit cu aceasta, Își varsă bunătatea Sa, mila Sa cea mare și bogată.
–Părinte Groza, într-un capitol din teza sfinției voastre de doctorat ați vorbit despre Sfânta Liturghie și frecvența împărtășirii impusă de Cuviosul Iosif Isihastul. Conform rânduirii sale, cum și când se poate împărtăși creștinul?
-Pentru început aș menționa faptul că în prima parte a viețuirii sale în Sfântul Munte, Sfântul Iosif, nefiind preot, s-a împărtășit unde și cum a putut. Totuși, observăm că cu cât înainta în viața isihastă, de rugăciune și priveghere neîncetate, dorința de împărtășire cu Trupul și cu Sângele Domnului Iisus Hristos se mărea. Astfel încât, după primirea primilor ucenici, a insistat ca aceștia să devină slujitori ai Sfintelor Taine, pentru a putea săvârși constant Sfânta Liturghie în mica lor obște și, bineînțeles, a se împărtăși la fel de des.
În privința mirenilor, din scrisorile adresate lor, în privința acestui subiect, Sfântul Iosif păstrează același principiu (adaptat condițiilor laicilor), adică practicarea constantă a celor două: rugăciune/priveghere după puterea și timpul fiecăruia, și împărtășirea cu regularitate. Acestea se completează și se verifică reciproc: o asceză făcută corect duce la dorirea lui Hristos (de a ne împărăși cât mai des și conștient cu El), iar Sfânta Împărtășanie îi sporește dragostea acestuia de a continua modalitățile de atragere a harului prin practicarea diferitelor forme de asceză. Invers, o asceză cu scop greșit nu va avea ca scop trăirea dragostei lui Hristos, Sfânta Liturghie fiind doar o obligație folositoare, iar împărtășirea, fie ea și constantă, fără pregătirea necesară, prin forme de asceză amintite, nu rămâne decât o bifare a unei porunci, fără a lăsa harul să devină lucrător în suflet, deci fără a trăi Taina.
Sfântul Iosif nu fixează termene, dar insistă pentru cercetarea permanentă a conștiinței credinciosului (spovedania) pentru a se putea împărtăși adeseori. Fără o luptă pentru dobândirea primei, a unei conștiințe curate, folosul împărtășirii nu este atins. Timpul și frecvența împărtășirii depind de pregătire și de sfatul duhovnicului. Dar scopul este trăirea/experierea cât mai des cu putință a dragostei lui Dumnezeu, prin harul primit, în mod simțit, prin asceză și prin Sfânta Împărtășanie.
–Ce învățături pedagogic-duhovnicești putem extrage din spiritualitatea isihastă a Cuviosului Iosif Isihastul?
-Sfântul Iosif a fost în primul rând Stareț (Gheron) pentru monahii săi, dar prin intermediul scrisorilor, la dorința destinatarilor, acesta a devenit povățuitor duhovnicesc și a altor monahi (întotdeauna cu binecuvântarea stareților acestora), precum și a multor mireni -, unii chiar membri de familie – sora, nepoții etc. Deși căi diferite – cu specificul fiecăreia-, învățăturile adresate celor douăcategorii se regăsesc în principiile generale de viețuire duhovnicească, doar modul și intensitatea de aplicare a lor făcând diferența.
Inspirându-ne din treptele viețuirii duhovnicești descrise de Sfântul Maxim Mărturisitorul (Filocalia 2), putem schița o astfel de scară duhovnicească și în cazul Sfântului Iosif Isihastul: ascultare (încredințare) – frica de Dumnezeu – înfrânare (program ascetic) – răbdare – îndelungă răbdare – nădejde – dragoste
Astfel, Cuviosul insista în primul rând pentru înțelegerea și asumarea corecte a ascultării față de părinți – în cazul copiilor; față de soț/soție și împreună față de duhovnicul lor – în cazul celor maturi; față de Stareț – în cazul monahi(i)lor. Din aceasta se naște starea duhovnicească care îl așază corect (duhovnicește) pe om (laic/monah) înaintea lui Dumnezeu, stare care se manifestă prin ceea ce noi numim frica de Dumnezeu, adică conștientizarea faptului că omul este nimic, că toate vin de la Dumnezeu; existență, daruri intelectuale, fizice, pronie, putere în a realiza ce își propune – și că el este dator să răspundă acestei iubiri dezinteresate pe măsură.
Acest răspuns se manifestă în primul rând prin înfrânare, care înseamnă că: (1) omul se oprește în a mai păcătui de bunăvoie, ferindu-se de păcat și mai ales de pricinile lui, ajungând în cele din urmă să urască păcatul, și (2) să iubească virtutea, lucrând (împlinind) poruncile lui Dumnezeu.
Sfântul Iosif spune că acestea se săvârșesc pentru a dobândi curăția -prima etapă – și a gusta un pic din harul lui Dumnezeu, dar pentru a ajunge la (i)luminare – etapa a doua -, omul are nevoie să își arate dragostea față de Dumnezeu, nu atât prin ceea ce face el (asceza, care va continua și în această etapă, cu rol mai mult de pază a celor deja dobândite), cât mai ales prin modul în care va răspunde ispitelor ce vin de la oameni.
Dumnezeu ne verifică autenticitatea iubirii noastre prin răbdarea și îndelunga răbdare Acestea sunt cele mai grele stări de depășit, și nu ar fi posibil fără ajutorul lui Dumnezeu, fără cercetarea harică, care îl ajută pe om să depășească orice răutate/nedreptate/nedreptățire din partea semenilor și orice părăsire, simțire care presupune sincope în gustarea harului lui Dumnezeu. El este mereu prezent, dar nu se lasă simțit de om, tocmai pentru a-i verifica starea duhovnicească și pentru a-l întări în smerenie – că fără El nu poate face nimic.
Cele două virtuți: răbdarea și îndelunga răbdare, care sunt și două etape indispensabile în urcușul duhovnicesc, sunt susținute, cum spuneam, de lucrarea harului lui Dumnezeu, care îl mângâie pe cel ajuns în această etapă prin diferite stări de har (minuni, vedenii), care îl ajută pe acest nevoitor să trăiască deplin nădejdea în Dumnezeu, adică nu rațional, ci ființial faptul că în toate și peste toate este Dumnezeu și să înainteze astfel spre ultima etapă a viețuirii duhovnicești care este trăirea dragostei lui Dumnezeu, dragoste care îl odihnește și îl împlinește pe om veșnic.
-Sfântul Iosif Isihastul n-a avut carte, ci avea doar 4 clase primare. Cum tâlcuiți expresia: ,,dar era înțelept în cele dumnezeiești”?
Într-adevăr, din cauza morții tatălui său (†1908), Sfântul Iosif este nevoit să întrerupă studiile imediat după terminarea clasei a patra primară pentru a putea ajuta mama şi frații rămași în viață. Reținem totuși că în acești puțini ani de școală a fost întotdeauna premiant (se păstrează carnetul de note), dovedindu‑se deci a fi foarte isteț. El a avut-o ca învățătoare pe Sofia Pempsiadis‑Kantiotis, mama mitropolitului Augustin al Florinei (†2010).
În schimb a fost teodidact, studiind timp de 38 de ani la Academia celor cerești , adică timpul petrecut în Sfântul Munte și dedicat în exclusivitate parcurgerii etapelor menționate la întrebarea 2, care i-a conferit accesul la o altfel de înțelepciune, venită de Sus, și care îl face părtaș pe om la realitățile cele dumnezeiești, nepieritoare.
Precara/elementara pregătire școlară l-a ajutat totuși să fie capabil să citească constant Sfânta Scriptură și cărțile duhovnicești, să primească și să răspundă în scris, cu greșeli gramaticale de multe ori, sutelor, sau poate miilor de scrisori de la diferite persoane – monahi sau mireni. Acestea ne-au rămas nouă drept călăuză nerătăcită spre experierea harului lui Dumnezeu în zilele nostre.
-Părinte Groza, ce v-a impresionat în mod deosebit la Cuviosul Iosif Isihastul?
-Am dorit inițial să scriu o lucrare de doctorat despre rugăciunea inimii (a minții, neîncetată etc), iar părintele profesor Ioan. I. Icăjr m-a îndemnat să găsesc o personalitate duhovnicească contemporană care să fie mărturie vie a faptului că această lucrare a Rugăciunii se poate săvârși și în condițiile lumii de azi.
Astfel că am căutat printre cărțile din biblioteca personală astfel de scrieri ale unor astfel de atleți ai lui Hristos din timpurile moderne, și mi-am adus aminte (mi s-a adus aminte!) că am cartea despre Sfântul Iosif Isihastul de curând editată (la momentul înscrierii mele la doctorat) la Editura Evanghelismos (2010). Aveam și scrisorile Sfântului, editate la Editura Bizantină, astfel încât am purces la descoperirea acestui om al lui Dumnezeu.
Ceea ce m-a făcut să îndrăgesc atât de mult acest Sfânt a fost faptul că ucenicii săi, fie în editarea scrisorilor, fie în prezentarea pe larg a vieții sale, nu au prezentat doar biruințele sale ascetice și duhovnicești, așa cum se întâmplă de multe ori cu viețile Sfinților din Sinaxare. Citim despre un sfânt că s-a născut într-un mod excepțional, o minune poate, a trăit fără reproș și a trecut la cele veșnice fiind plin de harul Duhului Sfânt. Și atunci tu, ca om simplu, te gândești că nu poți ajunge/fi așa, pentru că tu ești păcătos, faci greșeli. Or citindu-l pe Sfântul Iosif (viața și scrierile sale) m-am bucurat enorm să constat că el, asemenea nouă, nu a fost perfect, ci a făcut greșeli, pe care le-a recunoscut ulterior și, mai important, ne-a arătat cum a reușit să le corecteze și modul concret în care să ne rânduim viața pentru a putea și noi, în locul nostru și la măsura noastră, să avem parte de gustarea dragostei lui Dumnezeu, prin părtășia la harul Său.
Deci scrierile sale, viața și opera sa, ne dau un uriaș imbold de a păși și noi pe acest drum, al răspunsului cuvenit la dragostea lui Dumnezeu prin dragostea noastră transpusă în feluritele forme de asceză (printre care cea mai le îndemână ne este practicarea Rugăciunii) și prin apropierea conștientă și constantă de Potir.
-Și o ultimă întrebare, poate incomodă, dar constructivă. Făcând un exercițiu de imaginație, oare cum s-ar fi raportat Sfântul Iosif Isihastul la Athosul de azi? Ce i-ar fi reproșat și ce cuvinte de laudă i-ar fi adus?
-Cred că ar fost același Francisc, dispus să caute în orice colțisor al Sfântului Munte un dascăl nerătăcit în lucrarea rugăcinii neîncetate… și Dumnezeu i-ar fi rânduit un alt Sfânt Daniil de la care să primească povățuirea necesară.
Cunosc părinți în Sfântul Munte care trăiesc azi exact după rânduiala practicată de Sfântul Iosif Isihastul. Deci, cu siguranță, există viață duhovnicească în Sfântul Munte.
Azi sunt mai puțini monahi ca acum 100 ani, dar se vorbește, se citește despre Rugăciune și se practică mai mult decât o făceau cei din timpul Cuviosului. Rezultatele le știe doar Dumnezeu, noi le vom vedea în timp.
Viața duhovnicească trebuie să se conducă după același principii (isihie, trezvie), iar pentru aceasta trebuie păstrat cadrul firesc. Pericolul este dat de ispita formalismului, de a păstra forma/formele lipsite însă de conținut. De a învăța fără a face (sau prea puțin). Am amintit deja că Sfântul Iosif Isihastul vorbește doar din experiență, a trăit/experiat el însuși ce a învățat pe alții. Iar pentru experiență este nevoie de timp… și liniște/liniștire.
Peste toate este însă mila și harul lui Dumnezeu și a Maicii Sale, care se transmit de la o generație la alta, dar doar acelora care își asumă integral viața duhovnicească, durerile și ispitele sale, scăderile și părăsirile inerente.
-Părinte Cristian-Ovidiu Groza, vă mulțumesc pentru noblețea cu care ați răspuns invitației mele de a vorbi despre Sfântul Iosif Isihastul. Fie ca până la apusul vieții noastre, acest mare sfânt să ne călăuzească pe drumul despătimirii, spre dobândirea Duhului Sfânt.
-Doamne, ajută!
