Un lucru este limpede din teologia Vechiului Testament cu privire la războaiele purtate de Dumnezeu, prin poporul Său Israel. În primul rând, Domnul este strategul și războinicul (Ieșirea 15, 3; Judecători 5, 5; 1Regi 28, 5-6; Psalm 34, 1-3; Isaia 42, 13; Avacum 3, 8-9), iar pregătirile de război sunt mai degrabă spirituale decât militare, adeseori chiar anulând tehnica clasică de război a luptei corp la corp (Iosua 5, 13-6, 27). În al doilea rând, alianțele cu vecinii imorali sunt interzise, iar în majoritatea cazurilor deznodământul războiului depinde direct de calitațile morale ale aliaților (cazul regilor Iosafat, Ohozia și Amasia), spune sfântul Nicolae Velimirovici. Acest lucru deoarece Dumnezeu promite izbânda luptei, credinciosul trebuie doar să se încreadă în El, nu în aliații săi (Judecători 3, 27; Iosua 1, 6-9). În ultimul rând, luptătorii lui Dumnezeu trebuie să se păstreze sfinți și curați, aceasta deoarece misiunea lor duhovnicească, de luptă împotriva păcatelor, îi separă de orice altă preocupare lumească (1Regi 21, 6; 2Regi 11, 11). Pe toată durata luptei, comandantul suprem trebuia să își pună toată nădejdea în Domnul Cel Care trimitea teroare sau panică (ebr. mehûmâh; hāmam) în tabăra adversă, demobilizându-i din interior (Iosua 10, 10; Judecători 4, 15; 1Regi 5, 11 etc). În toată această teologie a războiului, spune părintele Negoiță, Dumnezeu este stăpânul tuturor oamenilor, El este Regele tuturor popoarelor, iar soarta tuturor semințiilor de Domnul depinde (Iov 12, 14; Proverbe 21, 1; Daniel 2, 21).
