Evanghelia zilei: Mt 15, 29 – 31
În vremea aceea a venit Iisus lângă Marea Galileii şi s-a suit într-un munte şi a şezut acolo. Şi au venit la Dânsul mulţime de oameni, având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţii şi i-au pus la picioarele lui Iisus; iar El i-a tămăduit. Încât se mirau mulţimile văzând pe cei muţi grăind, pe ciungi sănătoşi, pe şchiopi umblând şi pe cei orbi văzând; şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel.
„Suferinţa îngenuncheată”
Referindu-se la această pericopă Sfântul Ioan Gură de Aur spunea, în Omilii la Matei:
„Uneori Hristos merge El la bolnavi; alteori stă şi aşteaptă pe bolnavi şi lasă ca şchiopii să se urce pe munte. Acum bolnavii nu se mai ating de hainele Lui; îşi făcuseră o idee mai mare despre El şi de aceea se aruncă la picioarele Lui. Bolnavii îşi arată în două chipuri credinţa: şi prin aceea că se urcă pe munte, cu toate că sunt şchiopi şi prin aceea că nu mai au nevoie de altceva decât numai să se arunce la picioarele Lui. Şi era minune mare şi nemaiîntâlnită să vezi pe cei purtaţi pe tărgi umblând pe picioarele lor şi pe cei orbi că nu mai au nevoie de călăuze! Pe toţi i-a uimit şi mulţimea celor vindecaţi şi uşurinţa vindecării.”.[1]
Este aici un amănunt pe care-l subliniem în meditaţia de astăzi. Este vorba de punerea bolnavilor la picioarele lui Iisus. Spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei că:
„Mulţimi multe au venit la El, având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţii şi i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat.” (Mt 15, 30).
A sta la picioarele cuiva înseamnă să-l recunoşti pe acesta ca învăţător. Aşa stăteau, de pildă, învăţăceii atunci când erau învăţaţi de profesorii lor. În plan religios, a sta la picioarele cuiva înseamnă supunere sau mai bine zis recunoaşterea autorităţii acestuia. Şi pentru că nu demult s-a făcut referire la demonizatul din Gadara, care era stăpânit de o legiune de duhuri necurate, vom continua cu acest exemplu.
Citim în Evanghelia după Marcu că acest demonizat îşi avea locuinţa în morminte. Pe acesta nimeni nu putea să-l lege nici măcar cu lanţuri, căci rupea lanţurile şi sfărâma obezile şi nimeni nu putea să-l potolească. Şi neîncetat noaptea şi ziua era prin morminte şi prin munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre. Toţi cei care aveau drum prin acea zonă preferau să-l evite decât să fie puşi în situaţia de a se întâlni cu el. Domnul Hristos însă nu a ţinut cont de aceasta. A traversat ţinutul stăpânit de demonizat şi implicit s-a întâlnit cu el. [2]
Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă, în legătură cu această întâlnire, un amănunt foarte important: „demonizatul văzându-L pe Iisus a alergat, strigând şi a căzut înaintea Lui”.[3] Deci, în primă fază, demonizatul a alergat înaintea lui Iisus socotindu-L un om obişnuit, un om ca toţi oameni. Când a fost însă înaintea Lui, a văzut că omul acesta este Dumnezeu Întrupat; şi „a căzut în genunchi”. A căzut în genunchi sau a căzut la picioarele lui Iisus, pentru că diavolii niciodată nu pot sa drepţi înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Grigorie de Nyssa, în lucrarea Viaţa lui Moise, spunea la un moment dat că Moise I-a cerut lui Dumnezeu să-i vadă faţa. Dumnezeu însă a îngăduit să-i vadă numai spatele, pentru că aşa se întâmplă, oarecum, cu toţi cei care acceptă să-i urmeze lui Hristos: Îi văd numai spatele. De fapt aceasta înseamnă a urma pe cineva, a te duce după cineva, a fi povăţuit de cineva. Prin urmare cel care-I urmează lui Hristos merge pe urmele Lui, iar cel care refuză să-I urmeze, acela îi vine oarecum împotrivă, dar nu-i poate sta împotrivă.[4] Demonizatul din ţinutul Gherghesenilor a alergat împotriva lui Iisus, dar nu i-a putut sta împotrivă, ci i-a căzut în genunchi.
Aşa se întâmplă cu tot ceea ce a luat fiinţă prin lucrarea diavolului şi numim aici suferinţele, bolile şi moartea. Cel care urmează lui Hristos a biruit necazurile şi suferinţele din lume. De ce? Pentru că este împreună cu Hristos; Hristos pătimeşte împreună cu el, potrivit cuvântului:
„În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (In 16, 33).
Dintre cei care i-au urmat lui Hristos, pe care Biserica noastră i-a trecut în rândul sfinţilor, au fost unii care au săvârşit nu numai vindecări, ci chiar şi învieri din morţi. Despre un astfel de sfânt citim la Avva Sisoie cel Mare, pe care Biserica îl pomeneşte la data de 6 iulie.
„Se spune că un om oarecare, mirean, a mers după binecuvântare la Părintele Sisoie, în pustie, având cu el pe fiul lui – un copil mic. S-a întâmplat dar că s-a îmbolnăvit copilul pe cale şi a murit; dar tatăl nu s-a tulburat de aceasta, ci cu credinţă l-a adus pe mort la stareţ. Şi intrând în chilie, la cuviosul, s-a aruncat la picioarele lui, împreună cu fiul cel mort, pe care punându-l cu faţa în jos, stătea ca şi cum ar fi cerut binecuvântare şi rugăciune. Şi făcând stareţul rugăciune şi dându-le binecuvântare, a ieşit omul afară, lăsând copilul zăcând mort la picioarele sfântului. Iar stareţul n-a ştiut că este mort copilul, ci, socotind că şade pentru rugăciune, i-a zis: «Scoală-te, fiule şi du-te de aici.». Deci, îndată înviind mortul, s-a sculat şi a mers în urma tatălui său. Şi văzând omul pe fiul său viu, s-a întors cu el la stareţ şi închinându-se i-a dat mulţumire. Atunci cunoscând stareţul învierea mortului ce se făcuse, s-a mâhnit foarte mult; pentru că niciodată nu voia să fie făcător de minuni. Deci a poruncit acelui om ca să nu spună nimănui ceea ce se făcuse, până la sfârşitul lui.”.[5]
Iată deci că pentru sfinţii lui Dumnezeu moartea, boala şi suferinţa nu mai au nici o putere.
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 604.
[2] Mc 5, 3 – 6.
[3] Lc 8, 28.
[4] Sfântul Grigorie de Nyssa, Viaţa lui Moise, în PSB 29, trad. Pr. Ioan Buga, note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 97.
[5] Dimitrios G. Tsamis, Patericul sinaitic, p. 197.
