Evanghelia zilei: Mt 10, 37 – 11, 1
Zis-a Domnul: cel care iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cel care iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel care nu-şi va lua crucea sa şi nu-Mi va urma Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la viaţa sa o va pierde; iar cine şi-a pierdut viaţa sa pentru Mine o va găsi. Cine vă primeşte pe voi Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine primeşte un prooroc în numele unui prooroc va primi răsplata cuvenită unui proroc; şi cine primeşte pe un drept în numele unui drept va primi răsplata cuvenită celui drept. Iar cel care va da de băut unuia din aceşti mai mici, numai un pahar de apă rece, în nume de ucenic, adevărat vă spun vouă, nu-şi va pierde răsplata sa. Şi când a sfârşit Iisus de dat aceste învăţături celor doisprezece ucenici ai Săi, s-a dus de acolo, ca să înveţe şi să propovăduiască mai departe, prin oraşele lor.
„Taina Crucii”
Venirea Domnului Hristos în lume poate fi comparată, pe bună dreptate, cu o judecată. De fapt chiar Domnul Hristos spune:
„Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi.” (In 9, 39).
Judecata însemnă criză. Acesta este sensul cuvântului grecesc kr°siv care înseamnă „judecată” şi care provine de la verbul kr°nw însemnând „a separa”, „a despărţi”, „a deosebi”.[1]
Domnul Hristos prin ceea ce a făcut şi învăţat a adus pentru unii o situaţie de criză. Aceştia s-au confruntat pe de o parte cu învăţătura şi obiceiurile strămoşilor, iar pe de altă parte, cu învăţătura cea nouă a lui Iisus Hristos. Acest lucru îl spune Domnul Hristos în Predica de pe Munte: „Aţi auzit că s-a zis” (şi enunţa o poruncă din Legea lui Moise), după care adăuga: „Eu însă vă spun” (şi aducea adevărata tâlcuire a acelei porunci). Iisus oferea o altă înţelegere a Legii, o înţelegere superioară, o tâlcuire în duh, iar nu în literă. Dar înţelege numai cine egalează. Cu alte cuvinte, pe Hristos îl înţelege numai cel care doreşte să-L urmeze.
A-L urma pe Hristos înseamnă a fi gata să te urci pe cruce. De ce? Pentru că nu există creştinism şi creştini fără cruce. Sfânta Roza de Lima spunea că:
„În afară de Cruce nu există altă scară care duce la cer.”.[2]
Aşadar crucea este o scară duhovnicească. Sfântul Ioan Scărarul o numeşte „Scara raiului”:
„Împuţinarea păcatului naşte îndepărtarea de păcat. Îndepărtarea de păcat este începutul pocăinţei; începutul pocăinţei este începutul mântuirii; începutul mântuirii este intenţia cea bună; intenţia cea bună este începătură a ostenelilor; începutul ostenelilor îl constituie virtuţile; începutul virtuţilor este floarea lor, iar floarea este săvârşirea virtuţiilor; virtutea naşte deprinderea; deprinderea şi practica au ca fruct şi efect, obiceiul; odrasla deprinderii este statornicia în pietate; pietatea devenind apoi a doua natură a sufletului nostru determină teama; teama naşte păzirea poruncilor, adică a celor cereşti ca şi a celor pământeşti; păzirea poruncilor este semnul iubirii; dragostea îşi are începutul într-o mare smerenie. Profunda smerenie este fiica neîmpătimirii; dobândirea acestei neîmpătimiri este plinătatea dragostei.”.[3]
Aşadar capătul scării este „plinătatea dragostei”. Numai cel care a ajuns la această „plinătate” înţelege dragostea ca jertfă. Spune Domnul Hristos:
„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (In 15, 12 – 13).
A înţelege taina crucii înseamnă a avea experienţa crucii, a simţi până în străfunduri taina iubirii lui Dumnezeu faţă de noi:
„După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (In 3, 14 – 16).
Această taină a lui Dumnezeu, cum spune Sfântul Apostol Pavel, odinioară ascunsă, arătată acum în Hristos,[4] poate fi înţeleasă numai de cel ce are „mintea lui Hristos”, când raţiunea umană e luminată de Duhul Sfânt.[5] A avea „mintea lui Hristos” înseamnă a fi gata la tot lucrul bun, cum spune şi Sfântul Ioan de Kronstadt:
„(Hristos obligă) la schimbare duhovnicească, la neîncetată pocăinţă, rugăciune, la iubire, la dreptate şi ură faţă de orice nedreptate, la sporire în toată fapta cea bună, la blândeţe, smerenie, ascultare, bunătate înfrânare, curăţire, milostivire, sensibilitate, compasiune (…). Credinţa cere ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, gata la tot lucrul bun. De este cineva în Hristos, acela este făptură nouă.”.[6]
[1] Dicţionar grec-român al Noului Testament, Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1999, p. 167.
[2] Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993, p. 143.
[3] Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, pp. 469 – 470.
[4] 1 Cor 2, 5.
[5] Mitr. Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, p. 6.
[6] Sfântul Ioan de Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, p. 107.
