Evanghelia zilei: Mt 13, 3 – 9
Zis-a Domnul pilda aceasta: iată, a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat. Altele au căzut pe loc pietros unde n-aveau pământ mult şi îndată au răsărit, pentru că n-aveau strat de pământ adânc; iar când a răsărit soarele, s-au pălit şi, pentru că n-aveau rădăcină, îndată s-au uscat. Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut şi le-au înăbuşit. Iar altele au căzut pe pământ bun şi au dat roadă: una, o sută, alta, şaizeci, iar alta, treizeci. Cine are urechi de auzit să audă.
Talanţii Sfintelor Taine
Biserica a hotărât ca în această zi să ne supună în atenţie pilda semănătorului. Conţinutul acestei pilde este simplu: un om a ieşit să îşi seme ţarina şi, în timp ce semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au fost mâncate de păsări; altele au căzut pe loc pietros, unde, după un timp, s-au uscat; altele au căzut între spini şi spinii le-au înăbuşit; iar altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod: una, o sută, alta, şaizeci, alta, treizeci.
Nu vom insista asupra pildei, în ansamblul ei, pildă care va fi tâlcuită, după rânduiala Bisericii, lunea, în săptămâna a VI-a după Rusalii, adică săptămâna ce urmează. Ceea ce subliniem în această meditaţie este rodul pe care l-a adus sămânţa cea bună. Spune Domnul Hristos că sămânţa cea bună a dat rod: „una o sută, alta şaizeci, alta treizeci”.[1]
Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu, cum spune Însuşi Domnul Hristos. Pământul care primeşte această sămânţă suntem noi, oamenii. Aşa cum sunt oameni buni şi oameni răi, la fel sămânţa poate să aducă sau nu rod: una, o sută, alta, şaizeci, alta, treizeci, diferenţa de rod fiind în funcţie de viaţa duhovnicească pe care o are omul.
Fiecare din noi este iniţiat în viaţa duhovnicească prin Botez, Mirungere şi Euharistie, Taine numite de iniţiere. Apoi sporim în viaţa duhovnicească prin alte două Sfinte Taine: Căsătoria şi Preoţia. Prin fiecare din aceste Taine primim de la Dumnezeu nişte talanţi pe care ni se cere să-i înmulţim.
Ne este cunoscută pilda talanţilor. Se face aici apel la imaginea unui stăpân puternic şi bogat, care-şi încredinţează avuţia slujitorilor săi. Aceşti slujitori sunt oameni din personalul casei, iar nu lucrători tocmiţi. Stăpânul îi cunoştea foarte bine, ştia cât poate fiecare. El îşi respectă slujitorii; nu le cere mai mult decât sunt în stare să facă. De aceea le şi împarte talanţii „fiecăruia după puterea lui”.
Fiind apropiaţii săi, nu le încredinţează orice. Le dăruieşte „talanţi”, la acea vreme – o cantitate considerabilă de metal preţios (aur sau argint). Slujitorii sunt trei – o cifră plină de semnificaţii sfinte, după numărul Persoanelor Sfintei Treimi.
Aşadar, trei slugi şi trei „cantităţi” de talanţi: unuia i-a dat cinci, altuia, doi şi altuia, unul. Presupunem că i-a împărţit pe rând. Mai întâi i-a dat fiecăruia un talant. A văzut apoi că este unul mai vrednic – i-a mai dat un talant. Dar următorul era şi mai vrednic – lui i-a dat toţi talanţii care-i mai avea.
De multe ori, când auzim această pildă, suntem tentaţi să ne gândim unde ne-am putea noi încadra? Dacă am fi în locul slujitorilor, câţi talanţi am primi? Trebuie să spunem că am primit de la Dumnezeu atâţi talanţi câţi putem noi să-i înmulţim.
Dacă legăm această imagine a primirii talanţilor de Sfintele Taine ale Bisericii, putem spune că prin Botez fiecare dintre noi primim un talant sau, mai bine zis, primul talant.
Sunt unii care se învrednicesc de o altă taină: Căsătoria. „Taina aceasta mare este” – mărturiseşte Apostol Pavel.[2] Cum adică mare? Mai mare decât prima? Este mare datorită responsabilităţii. Cei doi sunt una, un singur trup. Unul singur răspunde de doi, apoi de trei, de patru, de cinci: de familia lui, de copiii lui.
Psalmistul David spune:
„Fericit este cel ce-şi va umple casa lui de copii, nu se va teme când va grăi cu vrăjmaşul său în poartă.” (Ps 126, 5).
Aici „vrăjmaşul” este înţeles ca vrăjmaş al mântuirii, ca diavol care se luptă cu noi când suntem în necaz şi suferinţă.
Această luptă este însă cadrul înmulţirii talanţilor. Aceia primesc cei mai mulţi talanţi care se angajează în luptă. Ei se mai învrednicesc de încă o taină: Preoţia.
Dacă în căsătorie responsabilitatea este mare, în preoţie responsabilitatea este şi mai mare. Preotul este „căsătorit” cu parohia sa. El răspunde de toţi cei care îi sunt încredinţaţi. Este părintele care îi îndrumă prin Spovedanie pe toţi fiii săi duhovniceşti. Este imaginea Bunului Păstor care îi lasă pe cei 99 de drepţi pentru a căuta un păcătos rătăcit. De ce? Pentru că este legat în adâncurile sale, prin legături filiale, de acest rătăcit. Inima acestui părinte n-are nici o ieşire, ci numai intrări. Dacă cineva a intrat în inima lui nu mai poate ieşi pentru că n-are pe unde. Rămâne acolo; rămâne în dragostea lui – o dragoste primită în dar de la Dumnezeu ca „răsplată” a înmulţirii talanţilor.
Trebuie amintită şi pedeapsa celui ce ascunde talantul. Orice talant care nu este înmulţit este pierdut. Cel care îl ascunde în pământ este iresponsabil, se teme de răspunderea încredinţată lui, îi este frică de luptă, este un înfrânt înainte de vreme.
Omul creştin are două variante: fie să-şi ascundă talantul în pământ, fie să-l înmulţească. Trebuie să învăţăm că ceea ce am primit de la Dumnezeu nu este al nostru; noi nu suntem stăpâni, ci numai iconomi, adică slujitori.
Iar acum dacă facem o legătură cu rodul pe care-l aduce sămânţa căzută pe pământul cel bun, putem spune că cei iniţiaţi, respectiv novicii, aduc rodul cel mai puţin, adică „treizeci”.[3] Acest rod se poate însă dubla sau chiar tripla, dacă creştinul se ridică de la stadiul de iniţiat la cel de iniţiator. Şi se poate ridica la acest stadiu părintele care-şi iniţiază copiii în tainele credinţei.
Faţă de un părinte de familie, părintele unei comunităţi, adică preotul, este direct responsabil de sufletele pe care le are în grijă. Preotul este asemenea unei flori care se mişcă după soare, este o „floare-a-soarelui” care-şi „duce” seminţele, toate, spre Hristos. Preotul este o floare purtătoare de rod, este o floare purtătoare de viaţă pentru că poartă de grijă ca toţi să crească şi să se mântuiască.
[1] Mt 13, 8.
[2] Efes 5, 32.
[3] Mt 13, 8.
