„Numai iubirea unei persoane care este dispusă să moară sieși, să moară oricărui impuls care îi poate aduce confortul prin relaxare, detensionare, izbăvire de suferință, poate deveni o iubire tămăduitoare” (Hadrian-V. Conțiu, Tămăduirea prin iubire, Editura Presa Universitară Clujeană, 2018).
Vă spunea la începutul emisiunii trecute că, am început, în urmă cu doi ani, un ciclu de emisiuni având ca și temă iubirea, mai precis lucrarea ei taumaturgică, și am abordat diferite aspecte ale Tămăduirii prin iubire. Ne-am aplecat, recapitulativ și conclusiv, mai întâi aspra asupra Iubirii, ca împlinire a Legii, înțelegând că Dumnezeu este iubire, iar Iubirea vrăjmașilor este chip desăvârșit al iubirii creștine. Iar apoi am discutat despre Dimensiunea teologică a bolii sau asumarea suferinței ca esență a iubirii, abordând teme precum: Dimensiunea maladivă a păcatului, Dimensiunea spirituală al bolii. Astăzi am continuat periplul nostru recapitulativ și conclusiv, amintindu-ne de Dimensiunea taumaturgică a Ortodoxiei sau psihoterapia ortodoxă, de Psihoterapiei de responsabilizare și psihologiei existențialiste – alternative ale psihoterapiei convenționale, alături de psihoterapia ortodoxă.
Discuțiile noastre au evidențiat lucrarea tămăduitoare a iubirii, adică revărsarea în lume a iubirii dintre Persoanele Sfintei Treimi și rolul decisiv al iubirii în procesul de tămăduire, atât a aproapelui cât, mai ales, a sinelui (persoanei). Iubirea intertreimică este arhetipul iubirii umane. Sfânta Treime reprezintă fundamentul și scopul creației. Omul a fost creat și apoi mântuit de Dumnezeul treimic în scopul unei veșnice îndumnezeiri, a unei eterne creșteri întru iubire. Omul autentic nu este egocentric ci exocentric, după modelul Sfintei Treimi. Sfânta Treime este temei al iubirii creștine. Dumnezeu înseamnă „Celălalt”, dăruindu-Se oamenilor în funcție de setea lor de a-L cunoaște.
