„Numai iubirea unei persoane care este dispusă să moară sieși […] poate deveni o iubire tămăduitoare” (Hadrian-V. Conțiu, Tămăduirea prin iubire, Editura Presa Universitară Clujeană, 2018).
Iubirea este o putere motrice, dinamică, activă a vieții, creatoare și terapeutică, însumare şi împlinire a întregii vieţi creştine, început şi împlinire a oricărei terapii sufleteşti, punte a comuniunii divino-umane şi liant al comuniunii inter-umane, fiind singura capabilă să dizolve carapacea opacă și impermeabilă a egoismului, să scoată persoana din starea de izolare, să mistuie deplin groasele legături ce ţin prizonier eul profund, să scoată persoana din starea de comprimare, izolare şi gârbovire, şi să-i redea bucuria comuniunii cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu.
Iubirea este esența învățăturii creștine și, totodată, esența dumnezeirii, fiindcă Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 8, 16). Doar iubind, omul reușește să trăiască viața în mod plenar, să fie (devină) el însuși, să se realizeze ca personalitate religios-morală, să-și împlinească vocația-misiune cu care a fost creat de Dumnezeu, deoarece iubirea creștină, izvorând din Ființa divină, este un reflex al iubirii intertreimice (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae).
Asumarea riscului de a iubi înseamnă un act de curaj, cuvintele Mântuitorului constituind un îndemn: „…îndrăzniţi!: Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33) și „tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, O va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui” (Marcu 8, 35; vezi și Matei 10, 39; 16, 25; Luca 9, 24; 17, 33; Ioan 12, 25). Numai iubirea unei persoane care este dispusă să moară sieși, să moară oricărui impuls care îi poate aduce confortul prin relaxare, detensionare, izbăvire de suferință, poate deveni o iubire tămăduitoare.
Nevoia de tămăduire impune iubirea ca metodă (lucrare, putere) terapeutică, implicit acceptarea responsabilității iubirii și asumarea totală a riscului de a iubi, condiție sine qua non a unui dinamism transfigurator.
