„Numai iubirea unei persoane care este dispusă să moară sieși, să moară oricărui impuls care îi poate aduce confortul prin relaxare, detensionare, izbăvire de suferință, poate deveni o iubire tămăduitoare” (Hadrian-V. Conțiu, Tămăduirea prin iubire, Editura Presa Universitară Clujeană, 2018)
Spre deosebire de orice fel de iubire firească, naturală, care îşi trage seva din simpatie, din sentimentul solidarităţii umane sau din cel al comunităţii de interese, iubirea creştină are un caracter cu totul special, ea avându-şi obârşia, cauza şi scopul în Dumnezeu, care este, în esenţa Sa, iubire (1 Ioan 4, 8, 16). Lumea însăşi e opera iubirii lui Dumnezeu atât sub aspectul creării ei, cât şi al mântuirii omului prin jertfa Fiului Său cel întrupat. Sunt deosebit de sugestive în acest sens, cuvintele Mitropolitului Filaret al Moscovei (Cf. Arhid. I. Zăgrean, „Sensul activ al iubirii creștine”, p.273): „Tatăl este iubirea ce trimite pe Fiul spre răstignire şi jertfire, Fiul este iubirea care se jertfeşte pe cruce, iar Duhul Sfânt este iubirea ca putere invincibilă a lumii”.
Boala este legată inevitabil de condiţia umană. Toate bolile produc suferinţă fizică şi/sau psihică şi sunt un prilej de suferinţă spirituală căci scot în evidenţă, uneori cu cruzime, fragilitatea condiţiei umane. Boala constituie o încercare, atât pentru trup cât şi pentru suflet, angajând întreaga fiinţă umană. Teologia caută cauza bolilor în relaţia fiinţelor create cu Creatorul. Îmbolnăvirea omului apare după căderea edenică, când întreaga natură, Universul şi armonia s-au tulburat. Sfinţii Părinţi, apreciază că izvorul tuturor relelor, bolilor, neputinţelor, suferinţelor, stricăciunii şi morţii, ca şi al tuturor neajunsurilor care afectează natura umană îşi are originea în libera voinţă a omului…
