„Așa cum păcatele provin din reaua întrebuințare a puterilor (facultăților) sufletului (…), din buna întrebuințare a acestora se dobândesc cumpătarea, chibzuința, cunoștința și iubirea” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, A treia sută a capetelor despre dragoste, 3, în Filocalia, vol. II)
Am continuat, în emisiunea de față, discuția despre virtuțile generice începută în emisiunea precedentă, și anume: Tămăduirea puterilor sufletești fundamentale prin lucrarea (înfăptuirea), întru iubire, a virtuților generice. Fericitul Augustin (De Civitate Dei XV, 22) le aseamănă cu cele patru fluvii ale raiului, socotindu-le exteriorizări ale virtuților teologice și numindu-le patru proprietăți sau raze ale iubirii. Conform învățăturii sale, toate virtuțile nu sunt altceva decât exteriorizări ale iubirii: Virtus est ordo amoris, după cum esența păcatului nu e altceva decât dezordinea în iubire (Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina, 2014). A fost prezentată cea de a treia virtute generică, chibzuința sau luarea aminte, care, alături de celelalte două, cumpătarea sau înfrânarea și curajul sau bărbăția, sunt strâns legate (sau nedespărțite) de virtuțile teologice, îndeosebi de iubire, și începutul tămăduirii puterilor sufletești fundamentale pe care-l săvârșesc (primele două, virtutea cumpătării sau înfrânării și virtutea curajului sau bărbăției, au fost detaliate în precedenta emisiune).
Virtutea chibzuinței sau luării-aminte este un mijloc esențial de tămăduire a omului, în ea manifestându-se dreapta folosire a puterii de cunoaștere. Prin păcat, înstrăinare de Dumnezeu și aplecare spre realitățile sensibile, puterea de cunoaștere (rațională) a sufletului a devenit bolnavă, omul ajungând să nu-l mai cunoască pe Dumnezeu, și nici adevărata natură a făpturilor create. Doar prin lucrarea sfintelor nevoințe ale desăvârșirii (praxis), prin curățirea de patimi, va ajunge omul să se tămăduiască de această îndoită neștiință: mai întâi, cea legată de rațiunile duhovnicești ale făpturilor, atunci redobândindu-și înțelepciunea (σωϕία), apoi va ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu (γνώσις), primită prin darul Duhului Sfânt, recăpătându-și sănătatea deplină a puterii sale de cunoaștere (cf. J.-Cl. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, pp.382-383).
